Occitanie Occitània (oc) (ca) , Óucitanìo (oc) , Occitania (it) (es) | |
Harta Occitaniei și a regiunilor constitutive. | |
Steagul Occitaniei | |
Administrare | |
---|---|
Țară |
Spania Franța Italia Monaco |
stare |
|
Administrare |
|
Demografie | |
Grozav | Occitană (e) (s) . |
Populația | 16.227.241 locuitori. (2006-Fr; 2008-It; 2008-Es; 2008 / est. 2013-Mc) |
Densitate | 85 locuitori / km 2 |
- Occitania Mare (Fr) | 16.003.361 locuitori. (98%) |
- văile occitane (It) | 176 937 locu. (1%) |
- Val d'Aran (Es) | 9.993 locuitori. (<1%) |
- Monaco (Mc) | 36.950 locuitori. (<1%) |
Geografie | |
Informații de contact | 44 ° 18 ′ 00 ″ nord, 2 ° 52 ′ 41 ″ est |
Zonă | 190986 de km 2 |
- Occitania Mare (Fr) | 185.829 km 2 (97%) |
- văile occitane (It) | 4.521 km 2 (2%) |
- Val d'Aran (Es) | 634 km 2 (<1%) |
- Monaco (Mc) | 2 km 2 (<1%) |
Variat | |
Limbile oficiale | |
Imn |
|
Parte | Hèsta d'Aran / Fèsta Nacionala Occitana, 17 iunie. |
Domeniu Internet | .OCC În proiect |
Fus orar | +1 ( CET ); ora de vară: UTC + 2 ( CEST ) |
Schimbare | Euro ( EUR ) |
Cod de telefon | +34 (Es) +33 (Fr) +39 (It) +377 (Mc) |
Occitană ( Occitania sau Óucitanìo în occitană) este o regiune culturală și istorică sud - vestul Europei . Principalele elemente care îl caracterizează sunt cultura și limba sa, limba d'oc care i-a dat numele. Spațiul occitan este identificat din Imperiul Roman sub numele de Viennoise sau de Sept-Provincie ( latină : Septem Provinciæ ), iar la începutul Evului Mediu sub numele de Aquitaine ( Aquitanica , regatul vizigot din Toulouse, înainte de cucerirea francă ). El găsește o anumită unitate în perioada carolingiană sub numele de Regatul Aquitaniei (numit și Regatul Toulouse) ale cărui granițe teritoriale corespund aproximativ cu spațiul lingvistic al anticului occitan sau al vienezului roman . Occitania a cunoscut diferite nume de-a lungul istoriei sale . Cea mai mare parte a Occitaniei este acum situată în Franța , unde, din 2016, o regiune administrativă mai mică are același nume.
Extinderea Occitaniei poate varia în funcție de criteriile selectate:
Numele Occitanie a apărut în Evul Mediu pe baza unui concept geografic, lingvistic și cultural, pentru a desemna partea din domeniul regal francez care vorbește limba d'oc.
Definiția sa actuală este variabilă. În cea mai utilizare comună, occitană înseamnă teritoriul în care occitană a rămas în uz până în prezent, în limitele stabilite între 1876 și XX - lea secol . Dacă limba și cultura occitană sunt aproape întotdeauna asociate cu aceasta, există și referințe la o istorie comună, un grup etnic, o patrie, un popor sau o națiune . Primul studiu sociologic în limba occitană pentru a afla cum se definesc ei înșiși a fost început în 1976. Sondajul arată că realitatea occitană este definită de limbă pentru 95% dintre oameni, cultură (94%), caracterizarea printr- o istorie comună (69%) ), o etnie (50%), o națiune (20%). Occitania, așa cum este definită de teritoriul lingvistic modern al occitanului, acoperă cea mai mare parte a sudului Franței actuale , văile alpine din vestul Piemont , Italia , Val d'Aran din Spania și Monaco. Sau o suprafață de aproximativ 190.000 km 2 . În 1999 avea aproximativ cincisprezece milioane de locuitori, dintre care aproximativ 20% s-au născut în afara teritoriului și aproximativ 20% dintre băștinași care au părăsit-o. Pe de altă parte, în absența unui recensământ lingvistic, știm doar imperfect numărul de vorbitori de occitană.
Dacă noțiunile precedente sunt în general limitate la granițele lingvistice moderne ale occitanului, acest termen poate fi folosit și pentru a desemna un teritoriu mai mare. Termenul „Occitanie” devine din ce în ce mai banal în vocabularul oamenilor de știință. Este utilizat în special în sens istoric și antropologic prin desemnarea unei regiuni care se extinde la nord până în Loire , ignorând granițele lingvistice contemporane. Într-o lucrare scrisă de experți în istoria medievală, atât provinciile deoccitanizate din nord (astăzi în principal Poitou și Charentes), cât și Catalonia istorică (fără Insulele Baleare și țara Valencia) - p. 484 . Steaua cu șapte colțuri , adoptat ca o emblemă de Felibrige, simbolizat cele șapte provincii ale Occitania, dintre care unul a fost catalană. De fapt, Occitania este împărțită de această asociație în șapte întrețineri (secțiuni), dintre care una a fost cea din Catalogne-Roussillon.
În 2016 , denumirea de Occitanie a fost adoptată pentru regiunea administrativă franceză Languedoc-Roussillon-Midi-Pyrénées, care se află într-o parte a Occitaniei tradiționale, dar include și Pyrénées-Orientales, majoritatea vorbind catalană.
Occitanie provine din Occitania latină medievală . Prima parte a numelui, Occ- , provine din occitană òc și expresia langue d'oc , în italiană lingua d'oc . Este o denumire promovată de Dante din occitană prin modul de a spune „da” în occitan-catalan vechi; spre deosebire de limba de si (italiană) și limba d'oïl („da” în franceza veche). Terminația -itania este probabil o imitație a numelui [Aqu] itania (Aquitaine). Termenul Occitanie este un sinonim pentru Languedoc și coasta mediteraneană în Evul Mediu.
Primul certificat de muncă în Occitanie în franceză datează din 1556 . Prima atestare a Occitaniei în italiană datează din 1549 . În germană , găsim cuvântul Occitania în 1572.
Toate țările de langue d'oc au cunoscut diferite denumiri de-a lungul istoriei.
Cuvântul Occitanie a fost subiectul unor etimologii fanteziste, la fel ca Languedoc, înțeles anterior ca „mlaștină a gotului” sau „limbă a gotului”) alături de legătura cu limba ocului păstrată astăzi pentru cuvintele Languedoc și Occitanie. Astfel, în La Minerve Française , o lucrare colectivă publicată la Paris în 1818, găsim o istorie a schimbărilor de nume ale provinciilor care face din cuvântul Occitanie un dublet al cuvântului Occident format în Imperiul inferior, dându-i semnificația „ regiuni situate în vest ", și nu o regiune în care se vorbește limba oc.
Testamentul lui Lancelot d'Orgemont, 1286.
Intrarea oucitanìo în comoara Felibrige de Frédéric Mistral
Pars Occitana într-o carte tipărită în latină în 1530.
La fel ca limba Oc , Occitania a fost desemnată sub diferite nume succesive. Termenii nu sunt exclusivi: se pot găsi, în același timp, autori care folosesc termeni diferiți. Occitanie sau Pays d'Oc sunt termenii cei mai des folosiți astăzi. Cu toate acestea, termenul Provence este încă folosit atunci când felibrii cântă Coupo Santo, de exemplu în timpul festivalului anual Estello .
Termenul Occitanie acoperă astăzi o regiune lingvistică. Această semnificație a fost folosită în epoca medievală atestată încă din 1290 . 29 mai 1308, în timpul consistoriului din Poitiers , se pare că regele Franței domnește peste două națiuni: una de lingua gallica și cealaltă de lingua occitana . Această partiție între langue d'oc și langue d'oïl din spațiul galo-romanic este foarte veche de când a început cu romanizarea însăși. În 1381 , regele Carol al VI-lea a considerat că regatul său consta din două părți: pays de langue d'oc sau Occitanie și pays de langue d'oil sau Ouytanie " Quas in nostro Regno occupare solebar tam in linguae Occitanae quam Ouytanae ". Occitania a rămas în vigoare în administrație până la Revoluția franceză din 1789 . El a fost dus la XIX - lea lea de către asociația literară Felibrige atunci el din nou a pretins de la XX - lea secol , mai ales de la sfârșitul anilor 1960 . Conform dicționarului „Tresor dòu Felibrige” de Frédéric Mistral, termenul Occitania este uneori folosit de către cercetători pentru a desemna Sudul în general și în special pentru fosta provincie Languedoc.
Limba d'oc este o limbă teritorializată, adică vorbită în principal pe un teritoriu ale cărui granițe pot fi descrise. Această parte încearcă să descrie bazele conceptului de Occitanie, diferitele nume pe care acest teritoriu le-ar fi putut lua și crearea conceptului modern de Occitanie.
Vorbitorii de limba d'oc nu folosesc o singură semnificație a limbii lor, deoarece occitana nu este o limbă monolitică, de exemplu, cu un singur dicționar în care fiecare vorbitor își găsește vocabularul exact, ci o juxtapunere de dialecte. De asemenea, multe studii s-au concentrat asupra diferențelor dintre provensal, Languedoc etc. De asemenea, este necesar să reamintim numeroasele caracteristici comune ale spațiului cultural occitan și care nu sunt în general considerate ca fiind partizan.
Conștientizarea unei culturi comuneRobert Lafont dezvoltă această idee în introducerea la Istoria și antologia literaturii occitane . Referința la trubaduri este esențială. Acest argument socio-lingvistic este modulat în conformitate cu autorii, dar este acceptat de toate curentele, inclusiv printre autorii care vorbesc despre „domeniul oc”, deoarece, prin definiție, studiul lor asupra domeniului oc se bazează pe conștiința existenței a unei culturi comune.
IntercomprensiuneDiferenții vorbitori ai limbii împărtășesc multe trăsături comune (accent tonic, vocabular apropiat, utilizare frecventă a subjunctivului etc.) care permit înțelegerea reciprocă. Pentru occitaniști, această intercomprensiune înseamnă că occitanul este o singură limbă, pentru alții, înseamnă că aceste limbi sunt foarte apropiate, dar toți acceptă faptul că vorbitorii acestui spațiu se înțeleg.
Caracteristici sociale comuneCaracteristicile sociale ale Occitaniei nu sunt eterne și intangibile, deoarece factorii mutațiilor endogene și jocul influențelor europene, în special cu nordul Franței, pot estompa aceste caracteristici sociale.
Cel mai bun exemplu este cel al studiat dreptul roman , care este mai bine menținută în Alto-medievală occitană societate decât în nordul Franței datorită promulgării vizigot și burgunzi legi . De la mijlocul XI - lea secol, de predare Digest puțin reluat după Bologna în universitățile din Toulouse, Montpellier, Avignon, Perpignan ... promova o renaștere masivă a legii scrise în occitană.
În ceea ce privește educația: Pierre Goubert și Daniel Roche a scrie, pentru a explica alfabetizare scăzută în occitană XVIII - lea secol, sunt acele teritorii de încredere a avut loc în vechile limbi vulgare. Relațiile cu educația sunt astăzi complet inversate între nordul și sudul Franței datorită amprentei antropologice a familiei originale .
Din punct de vedere demografic, influența familiei inițiale este resimțită încă în 2007 de prezența redusă a familiilor cu mulți copii.
În politică, au avut loc și multe dezbateri în jurul expresiei Midi rouge inventată de Maurice Agulhon pentru a ști dacă „pays d’oc” fusese mai „ republican ” decât jumătatea de nord a Franței. Emmanuel Todd , analizând regiunile care au votat pentru Jean-Luc Mélenchon , numindu-se republican , în timpul alegerilor prezidențiale din 2012, declară că „ceea ce este evident este includerea sa generală în spațiul familiei occitane [...] care iubește verticala structuri, statul sau Biserica. "
În cele din urmă, pentru André Armengaud, aceste caracteristici sociale comune fac posibilă scrierea unei sinteze istorice. Dar, din 1979, nu s- a mai întreprins nicio altă Histoire d'Occitanie .
În cazul în care termenul apare în Occitană franceză de la mijlocul XVI - lea lea , iar în 1732 o colecție de legi ale vechiului regim, el devine conștient de faptul că al XIX - lea secol . Astfel, ducele de Angoulême complotează pentru înființarea unui regat sau a unui viceregat al Occitaniei în momentul Restaurării. Termenul este popularizat de publicațiile lui Raynouard și Rochegude și este cunoscut în sensul său contemporan de către istoricul englez Sharon Turner .
Apare în Tresor dóu Felibrige și în statutele acestei organizații în 1911 . În perioada interbelică , în 1919 a fost creată o școală Félibré, Escòla Occitana, în regiunea Languedoc din Toulouse. Societat d'Estudis Occitans a fost creat în 1930 . Aceste inițiative (precum și altele) rămân strâns legate, în special prin dubla componență a principalilor lor lideri, în Félibrige .
După cel de- al doilea război mondial , crearea Institutului de Studiți Occitani (IEO) prezidată de un membru al rezistenței (într-o perioadă în care Félibrige și SEO erau afectate de încercări de colaborare ), dar mai ales acțiunea sa în ceea ce privește reforma lingvistică, în special dorința sa de a adapta standardul occitan clasic la scrierea provensalului , marchează o pauză cu o mare parte din Félibrige. François Fontan a creat primul partid occitan naționalist deschis în 1959 .
În Franța, Occitania se confruntă cu o problemă de recunoaștere a occitanului, deoarece din 1992 , franceza a fost singura „ limbă a Republicii ”. În 1994 , a devenit obligatoriu în spațiul public (locurile de comerț și de muncă, transportul public etc.) și în administrație (legi, reglementări, documente, hotărâri etc.).
În 2015, cu perspectiva creării unei mari regiuni care grupează „ Midi-Pyrénées ” și „ Languedoc-Roussillon ”, numele „Occitanie” a ieșit în topul unui sondaj online organizat de presa regională (23% din 200.000 de alegători) , înaintea „Occitanie-Pays Catalan” cu 20%). Rețineți, totuși, o rată de sprijin variabilă în funcție de originea geografică a alegătorilor. Ca parte a reformei teritoriale , în primăvara anului 2016 are loc o consultare, denumirea regiunii mele, organizată de consiliul regional Languedoc-Roussillon-Midi-Pyrénées pentru a da un nume noii regiuni care regrupează Midi-Pyrénées și Languedoc-Roussillon . Occitania este în frunte (44,90% din voturi), sau de 91.598 alegători. În spate vine Languedoc-Pyrénées cu 17,81% din voturi, apoi Pyrénées-Méditerranée (15,31%), Occitanie-Pays Catalan (12,15%) și în final Languedoc (10,01%). Această nouă regiune se numește acum Occitanie (cu subtitlul Pyrénées-Méditerranée ), conform votului consilierilor regionali pe24 iunie 2016, și după validare de către Guvern și Consiliul de Stat francez .
Sub stăpânirea romană târzie (după 355 e.n.), cea mai mare parte a Occitaniei era cunoscută sub numele de Aquitania (Aquitaine). În sine face parte din cele șapte provincii care reprezintă o mare provincie (Provence). În timp ce provinciile din nordul a ceea ce este acum Franța erau numite Gallia (Galia). Gallia Aquitania sau Aquitanica este un nume folosit din timpuri medievale pentru a desemna occitană (adică, Limousin, Auvergne, Languedoc și Gasconia), de asemenea , inclusiv Provence devreme VI - lea secol.
Occitania a fost adesea unită politic în timpul Evului Mediu înalt, în timpul regatului visigot și sub mai mulți conducători merovingieni sau carolingieni. La Thionville, cu nouă ani înainte de moartea sa (805), Carol cel Mare a promis că imperiul său va fi împărțit în trei teritorii autonome în funcție de naționalități și limbi vernaculare: un teritoriu franco-german în jurul francilor, un teritoriu nord-italian în jurul lombardilor și un teritoriu care este mai mult sau mai puțin Occitania modernă, rezultată din unirea unei mari Provence și Aquitaine. Dar lucrurile nu au mers așa cum s-a planificat. La împărțirea Imperiului franc ( sec . IX ), Occitania era împărțită în diferite județe, ducate, regate, episcopii și eparhii, precum și orașe fortificate autonome. De atunci, țara nu a mai fost niciodată unită din punct de vedere politic.
Regatul Aquitaine după împărțirea 806
IX - lea la XIII - lea secol, occitană a fost un amestec de alianțele la diferite domnitori nominale, cunoscute sub numele de Sud Marele Război . Ducii de Aquitaine, contii de Foix, contii de Toulouse si regii aragonieni s-au întrecut în încercările lor de a controla diferitele țări din Occitania. Mai multe încercări de unificare politică a avut loc, în special între XI - lea și al XIII - lea secol. În 1137, județul Barcelona s-a unit cu regatul Aragonului , dând un viitor îndreptat mai mult spre sud decât spre nord și restul teritoriilor occitane. Cu toate acestea, Occitania a rămas unită de o cultură comună care a jucat la granițele politice, în mișcări perpetue. Numele „Occitania“ și „occitană“ (limba occitană) a apărut în textele latine 1242-1254 în 1290. În următorii ani de la începutul XIV - lea secol, există mai multe texte în care se face referire în mod indirect pe teritoriu „țara limbii occitane” (Patria Linguae Occitanae). Inca din Evul Mediu, occitană are ceva de conștientizare a unității sale așa cum este arătat prin dezvoltarea semnificativă a literaturii de limba occitană XII - lea și al XIII - lea secole. Această unitate se găsește acum sub denumirea de Midi . Literatura occitană a fost glorioasă și prosperă, trubadurii au inventat dragostea de curte (fin'amor). Limba lui Oc a fost folosită în toate cercurile europene cultivate.
Dar , din XIII - lea la al XVII - lea secol, regii Franței au cucerit treptat Occitania, uneori de război și exterminarea populației, uneori , folosind intrigi politice subtile. Slăbite de câteva decenii de conflicte interne, statele occitane au fost înfrânte la sfârșitul cruciadei albigene . În secolul al XIV- lea , ravagiile provocate de războiul de sute de ani se antrenează în Charentes înlocuind populația occitană cu populația poitevină. În 1481, județul Provence, până acum independent de facto de Sfântul Imperiu, a fost anexat de Regatul Franței. Până la sfârșitul anului al XV - lea secol , nobilimea si burghezia a început să învețe limba franceză în timp ce oamenii păstrat occitană (acest proces a început în XIII - lea lea , în două regiuni nordice în nord și în Limousin Bourbonnais). În 1539, François I a emis pentru prima dată decretul lui Villers-Cotterets care impune utilizarea francezei în administrație. Dar, în ciuda măsurilor de acest gen, a rămas un puternic sentiment de identitate națională împotriva ocupantului francez. Jean Racine a scris în timpul unei călătorii la Uzès în 1662: „Numim aici Franța toată țara care este dincolo de Loire. Acest lucru trece ca o provincie străină. ".
În 1789, comitetele revoluționare au încercat să restabilească autonomia regiunilor „Midi”. Au folosit limba occitană, dar puterea iacobină îi va neutraliza.
Istoria Aquitaine nu trebuie confundat cu regiunea franceză modernă care a purtat același nume: acesta este principalul motiv pentru care termenul occitană a fost reînviat în mijlocul XIX - lea secol.
Deoarece XIX - lea secol, mai multe mișcări au încercat să îmbunătățească utilizarea socială a occitană și de a obține recunoașterea publică a culturii occitană. XIX - lea secol a cunoscut o revenire puternică în literatura occitană și scriitorul Frédéric Mistral a primit Premiul Nobel pentru literatură în 1904. Dar , în 1881, copiii care au luat cuvântul occitană la școală au fost pedepsiți în conformitate cu recomandările de către ministrul Jules Ferry. Acest lucru a dus la o devalorizare a limbajului numit vergonha (rușine). Toate paisprezece milioane de oameni din regiune vorbesc occitană în 1914, dar francezii au preluat în timpul XX - lea secol.
Situația s-a înrăutățit odată cu excluderea langue d’oc din mass-media . În ciuda acestui declin al utilizării, limba occitană este încă vie . O parte Din mișcarea occitanistă exprimă cerințe politice, de la autonomia regională până la independența completă. În 1990, occitanul a fost recunoscut ca o limbă oficială în Val d'Aran, situată în spaniola Catalonia, apoi în toată Catalunya în 2006. În 1999, a devenit o limbă protejată într-o mare parte a văilor occitane italiene. În 2007, regiunea Midi-Pyrénées și departamentul Pyrénées-Orientales (Franța) au adoptat dispoziții în favoarea limbii și culturii occitane. În 2009, acesta a fost cazul pentru regiunea Rhône-Alpes (Franța).
Spațiul lingvistic al vechiului occitan corespunde aproximativ spațiului politic roman (Septem Provinciae) și franc ( Regatul Aquitaniei ) înainte de al doilea proiect de împărțire a Imperiului lui Carol cel Mare în trei francii.
Coroana Aragonului și aliatul său, județul Toulouse, precum și vasalii lor în 1209.
Expulzarea locuitorilor orașului Carcassonne în timpul cruciadei baronilor (1209) .
În 2016 apare pe harta Franței , între Rhône și Pirinei , o nouă regiune numită Occitanie. Pe același teritoriu, cu unele variații, termenul „Occitania“ sau occitană a fost folosit aproape continuu timp de peste 500 de ani, de la sfârșitul al XIII - lea lea până la sfârșitul al XVIII - lea lea , de către regii Franței, parlamentelor succesive și statele din Languedoc. În mijlocul XX E secolului , lingviști, poeți și scriitori vor depune toate eforturile pentru a desemna sub același nume, tot spațiul de limba de oc sau occitană .
Numele Occitanie acoperă, prin urmare, două realități pe cât de legitime, pe atât de diferite. Același lucru este valabil și pentru alte teritorii precum Europa (Uniunea Europeană și Europa de la Atlantic la Ural, Europa de la Bosfor până la Capul de Nord etc.) sau America (De la strâmtoarea Bering la Capul de Nord, SUA ...) . Crucea Occitană , fostul Languedoc Cross, apare pe mai multe straturi de arme sau logo - uri ale regiunilor, orașe, organizații și asociații din țările occitană, între Italia și Catalonia. Originile sale sunt incerte și semnificațiile sale diverse, solare, zodiacale, chiar ezoterice. Crucea Occitană, caracterizată prin douăsprezece bule sau pomeții sale, apare în a doua jumătate a XI - lea secol asupra stemele conții din Toulouse. Va fi o recuperare abundentă încă din secolul al XI- lea . Crucea occitană este astăzi una dintre emblemele majore ale celor două semnificații ale Occitaniei. Este, de asemenea, emblema cea mai respectată și familiară a limbii și culturii occitane.
Occitania formează un mare istm între Peninsula Iberică și restul Europei, extinzându-se între două mări: Marea Mediterană și Oceanul Atlantic și trei lanțuri montane: Alpii , Masivul Central și Pirineii .
În ansamblu, ceea ce caracterizează aceste Pays d'Oc este cadrul montan cu trei refugii „aproape inexpugnabile” (Pirineii, Masivul Central și Alpii) intercalate cu numeroase văi și platouri, mărginite de un peisaj deluros. Doar inima bazinului Aquitaniei (literalmente „ținutul apelor”), câmpiile de coastă mediteraneene și valea Rhône contrastează cu peisajele câmpiei de joasă altitudine.
Cele mai mari orașe sunt, de la vest la est: Bordeaux, Limoges, Toulouse, Clermont-Ferrand, Montpellier, Marsilia, Aix-en-Provence, Toulon și Nisa.
Occitania acoperă patru state:
Menton , în Provence , cel mai estic oraș de pe coasta occitană.
Monts d ' Auvergne .
Palatul domnesc din Monaco .
Parcul Național Pirinei .
Podul medieval din Cahors .
Regiunile din vechiul regim care alcătuiesc Occitania sunt după cum urmează: Auvergne , Forez (marginea de vest și sud), Bourbonnais (jumătatea sudică), Couserans , Dauphiné (jumătatea sudică), județul Foix , județul Nisa , Périgord , Gasconia , Guyenne , Languedoc , Angoumois (capătul estic), Limousin , Poitou (capătul sud-estic), Marche , Provence , Comtat Venaissin , Velay , Vivarais .
Provincii occidentale tradiționale 1. Béarn ( Pau ) - 6.800 km 2 (est.) |
Delimitarea spațiului occitan (linii roșii) în cadrul regiunilor administrative franceze (2016).
Pirineii Atlantici : limitele sudice și vestice ale Occitaniei (linia galbenă).
Sclav vorbitor de occitană în Țara Bascilor (linii punctate galbene). Țara Bascilor Comunitatea Urbană (în roșu). Limita provinciilor istorice basce (linii punctate verzi).
Charente : limitele vestice ale Occitaniei (în roșu) corespunzătoare Charentei occitane .
Pyrénées-Orientales : limita sudică a Occitaniei corespunzătoare Fenouillèdes
Regiunile administrative care acoperă Occitania sunt după cum urmează: regiunea Occitania (cu excepția Pyrénées-Orientales, unde se vorbește predominant catalană, deși regiunea Fenouillèdes , în nord-vestul departamentului, este de limbă și cultură occitană), Nouvelle-Aquitaine (cu excepția periferia unde se vorbește basca , Poitevin și Saintongeais ), Auvergne-Rhône-Alpes (în jumătatea sudică, și anume aproape toată Drôme și Ardèche , sudul Isère și unele margini ale Loarei ) și Provence-Alpes-Côte d'Azur . În Centrul-Val de Loire, occitanul este vorbit în câteva orașe din sudul Cher și Indre.
ItaliaÎn văile occitană sunt situate în principal în Piemont ( provinciile Cuneo și Torino ) și Liguria ( provincia Imperia ).
SpaniaValea Aran se află în Catalonia , în provincia Lleida .
Delimitarea geografică a occitană cel mai comun acceptată a fost clarificată între 1876 - primele cercetari privind barierele lingvistice - și XX - lea secol. Occitania acoperă aproximativ o treime din sudul Franței (denumită în mod obișnuit Midi de parizieni și nordul francezilor), inclusiv Monaco , văile occitane și Guardia Piemontese , în Italia , precum și Val d'Aran , în Catalonia spaniolă.
Practica occitanului nu este aceeași în mod uniform pe întreg teritoriul. În plus, există o zonă de tranziție lingvistică în nord numită Crescent, unde dialectele ochiului și oc intervin puternic (vezi Crescent ). Dimpotrivă , unele teritorii nu sunt în general considerate a face parte din Occitania în conformitate cu definiția modernă:
Agen
Bordeaux
Mont-de-Marsan
Merignac
Perigueux
Pessac
Pau
Aurillac
Clermont-Ferrand
Privas
Le Puy-en-Velay
Valenţă
Ales
Beziers
Carcassonne
Mende
Montpellier
Narbonne
Nimes
Sète
Brive
Gueret
Limoges
Tulle
Albi
Auch
Cahors
Castres
Foix
Montauban
Rodez
Tarbes
Toulouse
Aix
Antibes
Arles
Avignon
Cannes
Vrednic
Frejus
Decalaj
Gras
Hyères
Marsilia
Grozav
La Seyne
Toulon
Monaco
|
Vedere panoramică a orașului Marsilia , cel mai populat oraș din Provence și Pays d'Oc
Place du Capitole din Toulouse cu crucea occitană în centru.
Nisa , cel mai mare oraș provensal din Occitanul de Est
Montpellier , în Languedoc
Tabelul de mai jos prezintă clasificarea marilor orașe occitane în funcție de populația zonei lor urbane (recensământul 1999). Include toate municipalitățile și zonele urbane cu peste 100.000 de locuitori.
Zona urbană include aglomerarea (centrul urban), precum și municipalitățile inelului periurban în care cel puțin 40% din populația rezidentă cu un loc de muncă lucrează în aglomerare sau în municipiile atrase de aceasta (definiția INSEE).
Cifrele indicate sunt cele ale populației totale (cu numărare dublă) pentru municipalități și fără numărare dublă pentru aglomerări și zone urbane.
Principalele orașe din OccitanieClasament | Principalul oraș al zonei urbane | Populația | ||
---|---|---|---|---|
uzual | aglomerare | Zona urbană | ||
1 |
Marsilia ( Marselha ) Aix-en-Provence ( Ais de Provença ) |
807 071 137 067 |
1.349.772 | 1.516.340 |
2 | Toulouse ( Tolosa ) | 465.423 | 936.800 | 1 321 105 |
3 | Nisa ( Niça / Nissa ) | 375.892 | 888 784 | 933.080 |
4 | Bordeaux ( Bordèu ) | 218.948 | 753 931 | 925 253 |
5 | Toulon ( Tolon ) | 166,442 | 519 640 | 564,823 |
6 | Montpellier ( Montpelhièr ) | 244.300 | 391 162 | 459.916 |
7 | Clermont-Ferrand ( Clarmont-Ferrand ) | 141.004 | 258.541 | 409.558 |
8 | Avignon ( Avinhon / Avignoun ) | 88 312 | 253 580 | 290,466 |
9 | Limoges ( Lemòtges / Limòtges ) | 137.502 | 173.299 | 247 944 |
10 | Nimes ( Nimes ) | 137.740 | 148.889 | 221 455 |
11 | Pau ( Pau ) | 80 610 | 181,413 | 216 830 |
12 | Valencia ( Valença ) | 66.568 | 117,448 | 167 155 |
13 | Béziers ( Besièrs ) | 71.428 | 77.996 | 124.967 |
14 | Tarbes ( Tarba ) | 49.343 | 77.414 | 109.892 |
15 | Albi ( Albi ) | 55.300 | 88.000 | 95.600 |
16 | Agen ( Agen ) | 30 170 | 69,488 | 94 659 |
17 | Brive-la-Gaillarde ( Briva la Galharda ) | 50 231 | 80.895 | 93.260 |
18 | Périgueux ( Peireguers / Periguers ) | 30.193 | 63.539 | 91.585 |
19 | Montauban ( Montalban ) | 57 305 | 75.158 | 90.000 |
20 | Ales ( Ales ) | 39 346 | 76.159 | 89.390 |
21 | Fréjus ( Frejús / Freiús ) | 46.801 | 83.840 | 83.840 |
22 | Vichy ( Vichèi ) | 26.528 | 60 877 | 82.963 |
23 | Carcassonne ( Carcassona ) | 43.950 | 43.950 | 82.577 |
24 | Castres ( Castras ) | 43.496 | 62.000 | 79.988 |
25 | Montlucon ( Monlesú ) | 36 147 | 62.414 | 78 314 |
clasament al aglomerărilor orașe mari (CU) (pop> 40.000 la 1 st ianuarie 2004) | ||||
1 | Merignac ( Merinhac ) | 62.100 | Bordeaux ( Bordèu ) | |
2 | La Seyne-sur-Mer ( La Sanha ) | 60 188 | Toulon ( Tolon ) | |
3 | Pessac ( Peçac ) | 57.000 | Bordeaux ( Bordèu ) | |
4 | Hyères ( Ieras ) | 53.200 | Toulon ( Tolon ) | |
5 | Grăsime ( Grassa ) | 48.200 | Cannes ( Canas ) | |
6 | Cagnes-sur-Mer ( Canha de Mar ) | 43 942 | Nisa ( Niça ) | |
7 | Le Cannet ( Lo Canet ) | 43.200 | Cannes ( Canas ) | |
8 | Talence ( Talença ) | 40.700 | Bordeaux ( Bordèu ) |
Departament, provincie sau comarca | Comunas occitanas | Populacion occitana | % comunas occitanas | % occitana populacion | Numărul total de comune | Populatia totala |
---|---|---|---|---|---|---|
Aleatoriu | 194 | 215405 | 59,94% | 57,50% | 320 | 354.231 |
Aups d'Auta Provença | 200 | 154.501 | 100,00% | 100,00% | 200 | 154.501 |
Aups Auts | 177 | 130.752 | 100,00% | 100,00% | 177 | 130.752 |
Aups Maritims | 158 | 1.067.706 | 96,93% | 99,49% | 163 | 1.073.184 |
Ardecha | 330 | 300.410 | 97,35% | 98,11% | 339 | 306.185 |
Arieja | 332 | 146.289 | 100,00% | 100,00% | 332 | 146.289 |
Aude | 438 | 341,022 | 100,00% | 100,00% | 438 | 341,022 |
Avairon | 304 | 273,377 | 100,00% | 100,00% | 304 | 273,377 |
Bocas de Ròse | 119 | 1 937 405 | 100,00% | 100,00% | 119 | 1 937 405 |
Chantau | 260 | 149 682 | 100,00% | 100,00% | 260 | 149 682 |
Charanta | 125 | 70 871 | 30,94% | 19,68% | 404 | 360 170 |
Rezervor | 11 | 5.938 | 3,79% | 1,89% | 290 | 314 675 |
Corresa | 286 | 240,363 | 100,00% | 100,00% | 286 | 240,363 |
Cruesa | 260 | 123.401 | 100,00% | 100,00% | 260 | 123.401 |
Dordonha | 554 | 400 618 | 99,46% | 99,15% | 557 | 404.052 |
Droma | 332 | 430 288 | 89,97% | 91,82% | 369 | 468.608 |
Gard | 353 | 683.169 | 100,00% | 100,00% | 353 | 683.169 |
Nauta Garona | 588 | 1.186.330 | 100,00% | 100,00% | 588 | 1.186.330 |
Gers | 463 | 181,375 | 100,00% | 100,00% | 463 | 181,375 |
Gironda | 430 | 1.287.681 | 79,34% | 92,39% | 542 | 1.393.758 |
Eraur | 343 | 1 001 041 | 100,00% | 100,00% | 343 | 1 001 041 |
Indre | 17 | 6.865 | 6,88% | 2,95% | 247 | 232 959 |
Isera | 72 | 26.632 | 13,51% | 2,28% | 533 | 1.169.491 |
Lanas | 331 | 362.827 | 100,00% | 100,00% | 331 | 362.827 |
Ușoare | 43 | 39.540 | 13,15% | 5,33% | 327 | 741.269 |
Naut Light | 260 | 219,484 | 100,00% | 100,00% | 260 | 219,484 |
Òlt | 340 | 169.531 | 100,00% | 100,00% | 340 | 169.531 |
Òut e Garona | 311 | 320 104 | 97,49% | 99,32% | 319 | 322.292 |
Losera | 185 | 76.800 | 100,00% | 100,00% | 185 | 76.800 |
Puèi de Doma | 470 | 623.463 | 100,00% | 100,00% | 470 | 623.463 |
Pirenèus Atlantics | 406 | 497 616 | 74,22% | 78,14% | 547 | 636.849 |
Înaltul Pireneu | 474 | 227.736 | 100,00% | 100,00% | 474 | 227.736 |
Pireneus Orientals | 28 | 7 334 | 12,39% | 1,66% | 226 | 440 885 |
Tarn | 323 | 365.335 | 100,00% | 100,00% | 323 | 365.335 |
Tarn e Garona | 195 | 226.849 | 100,00% | 100,00% | 195 | 226.849 |
Var | 153 | 985.099 | 100,00% | 100,00% | 153 | 985.099 |
Vauclusa | 151 | 534.291 | 100,00% | 100,00% | 151 | 534.291 |
Vinhana | 7 | 3 318 | 2,49% | 0,79% | 281 | 418.460 |
Nauta Vinhana | 201 | 367 156 | 100,00% | 100,00% | 201 | 367 156 |
Occitanie în Franța | 10.031 | 16.008.859 | Abitanții | |||
Torino | 39 | 67 363 | 12,38% | 2,94% | 315 | 2.288.614 |
Còni | 76 | 136.276 | 30,40% | 23,32% | 250 | 584.467 |
Cosença | 1 | 1.578 | 0,65% | 0,22% | 155 | 733.408 |
Occitanie în Italia | 116 | 176 937 | Abitanții | |||
Monaco | 1 | 36.950 | 100,00% | 100,00% | 1 | 36.950 |
Occitanie la Monaco | 1 | 36.950 | Abitanții | |||
Val d'Aran | 9 | 9.993 | 100,00% | 100,00% | 9 | 9.993 |
Occitania în Spania | 9 | 9.993 | Abitanții | |||
Total | 10 156 localități | 16.232.739 | Abitanții |
Fonturi:
În 2017, populația din Occitania era de 16,9 milioane. S-a concentrat în principal pe două axe. Primul care merge de la Bordeaux la Nisa, trecând prin valea Garonnei și coasta mediteraneană. Al doilea este situat de-a lungul văii Rhône și continuă spre nord spre Lyon. Cel mai mare oraș occitan: Marsilia, cu peste un milion de locuitori în aglomerare, este situat la confluența celor două axe. Mai multe alte orașe importante sunt situate în această regiune: Montpellier, Nîmes, Avignon, Aix en Provence. Celelalte aglomerări importante se află pe prima axă cu Bordeaux, Toulouse, Toulon și Nisa, care sunt aglomerări de peste 500.000 de locuitori. În cele din urmă, în nord și sud-vest, trebuie remarcată existența mai multor orașe (Clermont-Ferrand, Limoges, Pau etc.), care sunt centre economice importante în marile regiuni rurale.
Regiunile care alcătuiesc spațiul cultural occitan se confruntă cu o îmbătrânire mai pronunțată a populației lor decât jumătatea nordică a Franței, în special din cauza scăderii natalității în aceste regiuni. Pays d'Oc are, de asemenea, un sold migrațional foarte pozitiv față de regiunile din nordul Franței, care tinde să-și modifice populația.
Occitania este descrisă ca o societate stagnantă, cu un declin demografic de lungă durată:
1936-1954 | 1954-1962 | 1962-1968 | 1968-1975 | |
---|---|---|---|---|
Occitania | -1,9% | + 2,6% | + 2,1% | + 1,5% |
Toate celelalte regiuni ale Franței | + 3,3% | + 6,5% | + 4,7% | + 4,9% |
În timp ce soldul migrator (sosiri-plecări) este în mod clar în excedent în perioada postbelică, în principal din cauza fluxurilor de imigrație. Acestea sunt formate în principal din repatriați din Africa de Nord franceză; Muncitori algerieni, marocani, portughezi și, într-o măsură mai mică, italieni și spanioli; pensionarii care se întorc acasă sau atrași de vreme; și diferiți europeni în căutare de afaceri și care sunt din ce în ce mai numeroși să se stabilească aproape permanent.
1954-1962 | 1962-1968 | 1968-1975 | |
---|---|---|---|
Occitania | + 5,0% | + 6,8% | + 4,2% |
Toate celelalte regiuni ale Franței | + 2,7% | + 1,7% | + 0,8% |
Această situație tinde să schimbe compoziția populației occitane și restricționează transmiterea culturii occitane către noile generații.
Regiunile care alcătuiesc spațiul occitan au particularități în structura lor socio-profesională. Agricultorii reprezintă o parte semnificativă a populației active acolo, în ciuda unei recesiuni semnificative. Meseriașii și micii comercianți văd o creștere a ponderii lor relative de la + 1,0% la + 2,5% comparativ cu alte regiuni franceze, unii consideră Că acesta este un indicator al unei dezvoltări economice. Anacronism social. Muncitorii sunt mai puțin reprezentați decât în altă parte, semn al slăbiciunii industriei acestor regiuni care nu este capabilă să absoarbă forța de muncă eliberată de creșterea productivității agricole și de lichidarea tehnocratică a anumitor domenii ale agriculturii.
Operatori fermieri | Angajați agricoli | Meseriași și mici comercianți | Profesor. Liberali, înalți directori | Manageri de mijloc | Angajați | Muncitorii | Total active | ||||||||||
---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|
1954 | 1975 | 1954 | 1975 | 1954 | 1975 | 1954 | 1975 | 1954 | 1975 | 1954 | 1975 | 1954 | 1975 | 1954 | 1975 | ||
Occitania | 28,7% | 10,9% | 7,7% | 2,6% | 11,2% | 8,6% | 2,4% | 6,8% | 4,9% | 12,1% | 8,8% | 15,4% | 27,4% | 34,0% | 42,0% | 38,4% | |
Toate celelalte regiuni ale Franței | 18,5% | 6,6% | 5,5% | 1,5% | 10,2% | 6,1% | 3,1% | 6,9% | 6,3% | 12,9% | 11,5% | 18,2% | 35,6% | 38,1% | 45,7% | 42,3% | |
Occitanie / alte regiuni franceze decalaj | + 10,2% | + 4,3% | + 2,9% | + 1,1% | + 1,0% | + 2,5% | -0,7% | -0,1% | -1,4% | -0,8% | -2,7% | -2,8% | -8,2% | -4,1% | -3,7% | -3,9% |
Când analizăm distribuția populației active ocupate în funcție de sectoarele de activitate, observăm importanța agriculturii în Occitania. Dar cea mai mare diferență este în sectorul industrial, care angajează 1 din 5 persoane în Occitania, comparativ cu 1 din 3 persoane din restul Franței. Acest lucru ridică întrebarea dacă această situație se datorează subindustrializării cauzate de lipsa resurselor naturale și de pericolul geografiei sau industrializării avortate legate de metodele de integrare a Occitaniei în spațiul francez.
Agricultură | Industrie | Clădire | Transport, comerț, servicii | Administrare | |
---|---|---|---|---|---|
Occitania | 14,11% | 21,5% | 10,3% | 33,9% | 20,0% |
Toate celelalte regiuni ale Franței | 8,3% | 32,5% | 8,6% | 31,7% | 18,8% |
Occitanie / alte regiuni franceze decalaj | + 5,8% | -11% | + 1,7% | + 2,2% | + 1,2% |
Sectorul industrial este subdezvoltat, dar, în plus, alți doi factori îngrijorători îl agravează. Pe de o parte, predominanța industriilor care operează pe piețe stagnante sau foarte incerte și, pe de altă parte, a structurilor industriale care sunt atât foarte dispersate, cât și dependente de centrele din afara regiunii.
Industria occitană este destul de dezvoltată în bunuri de larg consum în sens larg; în timp ce bunurile de capital, piețe în creștere cu valoare adăugată ridicată, sunt atrofiate. Se poate chiar, intrând în detalii pentru a evidenția absența industriei fierului și oțelului și metalurgie , care a jucat un rol esențial în industrializarea și dezvoltarea țărilor occidentale în XIX E și XX E secole.
Industrii agroalimentare | Energie | Bunuri intermediare | Bunuri capitale | Bunuri de larg consum | |
---|---|---|---|---|---|
Occitania | 14,06% | 6,43% | 28,3% | 24,57% | 29,1% |
Toate celelalte regiuni ale Franței | 9,8% | 4,9% | 25,57% | 33,67% | 25,9% |
Occitanie / alte regiuni franceze decalaj | + 4,26% | + 1,53% | + 2,73% | -9,1% | + 3,2% |
Putem măsura gradul semnificativ de dependență a Occitaniei de centrele externe de decizie și acumulare de capital. Cinci din cele șase regiuni occitane sunt foarte puternic controlate de companii stabilite în afara regiunii. Această dependență este moderată în Auvergne, ceea ce este o excepție datorită înființării grupului Michelin, dar urmărește o strategie globală care să-și diminueze interesul pentru această regiune. În timp ce doar 2 până la 3% din regiunile non-occitane din Franța sunt controlate de companii cu sediul în Occitania, 54% din forța de muncă occitană este angajată de grupuri extraregionale.
Există o distincție fundamentală între mișcările a căror vocație este culturală și mișcările strict politice care se prezintă la alegeri. Asociațiile culturale precum Félibrige și Institutul d'Études Occitanes au dorit întotdeauna să se afle în afara partidelor politice pentru a reuni mai bine toți vorbitorii de occitană. Spre deosebire de alte doctrine regionaliste sau naționaliste (de exemplu , Bretania , Spania , Italia , Țara Bascilor ...), nu există pretenții de identitate istorică occitană . Aceasta exclude orice iredentism politic sau cultural din teritoriile non-occitan-vorbitoare, cum ar fi regiunile de-Occitanized timpurii ( Poitou , Saintonge, etc.) și părțile non-occitan din fostele provincii sau din fostele state occitane ( Regatul Navarra , Dauphiné, etc.). Cu toate acestea, pot exista conflicte între Occitanist punctul de vedere apărarea unității unei limbi occitană compusă din toate dialectele sale și puncte minoritare de vedere apărarea fie promovarea dialecte occitană la nivelul limbilor, sau luarea în considerare globală a Occitano -Diasistemul roman .
Cea mai veche asociație este Félibrige , fondată în 1854. O parte din membrii săi au fondat în 1945 o mișcare separată numită Institutul de Studii Occitane după cel de- al doilea război mondial .
Principalele mișcări din Franța sunt următoarele. Ei afirmă unitatea occitan-langue d'oc în diversitatea sa dialectală:
În Italia, principalele mișcări sunt:
În Spania:
Unele asociații aparținând Félibrige și Parlaren revendică o limbă provensală distinctă de occitană.
Alte asociații susțin „limbi ale oc” distincte, chiar dacă paradoxal unele dintre ele s-au unit într-o Alianță a limbilor din Oc :
Unele asociații nu au afiliere cu alte pays d'oc:
În schimb, unele grupuri revendică o identitate occitano-romană, inclusiv țările catalane (Franța-Spania).
În Spania, partidele politice araneze conduc alternativ Consiliul General din Aran , principala instituție a guvernului din Val d'Aran, situat administrativ în Catalonia. De asemenea, au reprezentanți aleși în municipalitățile araneze, în Parlamentul Cataluniei și în Senatul spaniol. Sunt aproape de partidele catalane, cu excepția partidului localist Partit Renovador d'Arties-Garòs, care a făcut totuși alianțe cu Unitat d'Aran. Unitat d'Aran - Partit Nacionalista Aranes (oc) (UA-PNA) este un partid social-democratic și regionalist-autonomist afiliat cu Partidul Socialist Catalan , în timp ce Convergència Democràtica Aranesa - Partit Nacionalista Aranès (oc) (CDA-PNA), în prezent la putere, este un partid centrist și autonomist legat de Convergența Democrată a Cataloniei . Esquèrra Republicana Occitana (oc) (ÈRO) fondată în 2008, de stânga / social-democratică și independentă, este o secțiune locală a Esquerra Republicana de Catalunya (ERC) . Corròp este o mișcare cetățenească născută în februarie 2015 care intenționează să rupă cu bipartidismul aranez și este inspirată de mișcarea de independență catalană Candidatura d'Unitat Popular (CUP), dar cu o perspectivă spre Occitania.
FranţaÎn Franța, partidele sau mișcările politice din cadrul Occitanie ( Partidul Națiunii Occitane , Partit Occitan , Libertat!, ...) întâmpină dificultăți în obținerea unui public numeros și obținerea de funcționari aleși. Nu au avut niciodată oficiali aleși în instituții naționale sau europene sau în consilii generale. Cu toate acestea, la alegerile regionale franceze din 2010 , Partit Occitan , ca parte a participării federației Regiuni și Oameni în Solidaritate din Europa Écologie , a intrat în cinci consilii regionale. David Grosclaude este ales în Aquitania , Guilhem Latrubesse în Midi-Pirinei , Gustave Alirol în Auvergne , Anne-Marie Hautant și Hervé Guerrera în Provence-Alpi-Coasta de Azur . Acesta din urmă este ales și în consiliul municipal din Aix-en-Provence și consilier al comunității de aglomerare din țara Aix . Mișcarea Bastir! (en) a candidat pentru prima dată la alegerile municipale din 2014 și a câștigat 55 de aleși. Pe de altă parte, președintele Partit Occitan, Gustave Alirol, este în prezent președinte al partidului Regiuni de solidaritate și popoare și vicepreședinte al Alianței Libere Europene, care participă la un grup de 50 de deputați din cadrul Parlamentului European.
Partide politice | |
---|---|
Numele de familie | Ideologie |
Petrecere occitană | Regionalism |
Partidul națiunii occitane | Occitanismul |
Libertat! | Occitanismul |
Printre vechile mișcări politice, putem menționa:
Pays d'Oc au arhitecturi foarte variate în ele și în spațiul cultural din Oc.
Printre festivalurile remarcabile:
Bucătăria occitană este faimos.
Frăția cassouletului
Foie gras gătit, un fel de mâncare tradițional în Gasconia .
Cursa Camargue
Prezența cluburilor de rugby în Top 14 și granițele Occitaniei.
În Evul Mediu a apărut o limbă literară, sub denumirea de limousin , de atunci desemnată ca koinê (limbă comună) a trubadurilor . Importanța pe care și-a asumat-o în toată Europa de Vest a fost posibilă de prestigiul curților contilor de Toulouse și Barcelona . Acest limbaj, cunoscut și sub numele de proensal (provensal), a fost numit pentru prima dată ca „langue d’oc” de Dante în lucrările sale De Vulgaris Eloquentia (I, cap. VIII) și La vita nuova (XXV).
Limba lui Oc și limba franceză nu numai că au aceeași origine latină, ci interferează la nivel cultural. Potrivit unor lingviști, occitanul este alcătuit din patru grupuri de dialecte:
La Chambra d'Òc a lansat un apel în 2008 pentru ca occitanul să fie considerat „ Patrimoniul cultural imaterial al umanității ”. A fost sprijinit de regiunile Languedoc-Rousillon și Piemont. Pentru a apăra acest recurs a fost organizată o plimbare de 70 de zile prin Occitania („ Occitània a Pè”), de la Vinai în Italia până la Vielha, capitala Văii Aran, în Catalonia spaniolă. Acest proiect a continuat sub denumirea „ Chaminem per òc”.
Limba occitană are diverse medii , în special în presa scrisă . Pe de altă parte, nu există un canal de televiziune specific, dar există programe în occitană, în special în tarabele regionale din Franța 3 și TV3 (Catalonia) . Un canal difuzat pe Internet există din 2013, ÒC tele .
Seturi supradialectale ale limbajului Oc
Harta dialectală a limbii Oc
Lista muzeelor din Occitania
Cultura din langue d'oc include multe cântece tradiționale și o creație diversă.
În XIX - lea secol, efortul de unificare concentrat de a unifica „Pays d'Oc“ (așa cum au spus atunci) în jurul valorii de script - ul și limba formularului utilizat de Frédéric Mistral (provensal Rhone redactata forme prea locale și anumite Francisms, numite Provensal Mistralien ). De la sfârșitul anului al XIX - lea secol, o tendință de Felibrige pledează pentru revenirea la un sistem mai apropiat de cel al occitană vechi ( Joseph Roux , Limousin, Prosper Estieu , Antonin Perbòsc , Languedoc). În XX - lea ortografia clasică din secolul devine majoritate, dar coexistă cu grafii generale minoritare, dar , uneori , în majoritatea într - o regiune ( de exemplu , ortografia Mistralian în Provence ).
Gui Martin și Bernard Moulin, în Grammaire provençale , fac o paralelă între scrierea clasică și occitanismul cultural.
Există - la fel ca în franceză - o palatizare a CA și GA latine în CHA și JA. Este încă verificabil în partea de nord a Occitaniei și definește ceea ce lingviștii au numit „nord-occitan”. De exemplu, canta devine chanta , castel , chastel și plaga , plaja .
Două simboluri sunt folosite în general pentru a simboliza Occitania în ansamblu: steaua cu șapte colțuri ( astrada în script clasic, astrado în script Mistralian) evidențiată în special de Félibrige și crucea occitană ( crotz occitana , crous óucitano ), uneori numită și Croix de Provence sau Croix de Toulouse .
Crucea occitană este gules cu crucea goală, tastate (sau Pattee ) și picățele cu aur . Există mai multe specii: în unele cazuri, pomele formează un cerc (opus), în altele un pătrat.
Prima apariție a crucii în județul Toulouse , datează din timpul domniei lui Raymond al V-lea . Există, în special, o descriere a sigiliului acestui număr datat din 1165 .
Louis Antoine de Ruffi în Istoria orașului Marsilia indică totuși anterioritatea acestei cruci în brațele domnilor provensali, adăugând că nu a devenit emblema contilor de Toulouse decât după căsătoria contelui de Toulouse.cu fiica contelui de Forcalquier.
În 1979, a apărut Histoire d'Occitanie, co-editat de Institutul de Studii Occitane și edițiile Hachette. Publicată sub îndrumarea lui André Armengaud și Robert Lafont, această lucrare susține teza conform căreia se poate scrie istoria poporului occitan ca cea a oricărui alt popor. Aceasta nu este prima publicație de acest gen, dar încercările anterioare sunt confidențiale, precum Istòria d'Occitània de Henri Espieux, sau chiar nepublicate, precum Istòri naciounalo de la Prouvènço e dóu miejour di Gaulo de Pierre Dévoluy . Nu este neobișnuit să găsești în condeiul occitanistilor referințe la colonizarea franceză sau la poporul occitan. Un anumit număr de intelectuali și mișcări culturale sau politice aspiră la o renaștere literară în limba d'oc și, uneori, la autonomie, chiar la independență totală (politică, culturală și economică) a zonelor pe care le consideră a fi occitane.
Istoricul Fernand Braudel subliniază diferențele de civilizație dintre nordul Franței și Occitania. „De obicei, ceea ce se întâmplă în Nord nu se va întâmpla la fel în Sud și invers: civilizația (felul de a se naște, de a trăi, de a iubi, de a se căsători, de a gândi, de a crede, de a râde, de a se hrăni) , a te îmbrăca, a-ți construi casele și a-ți grupa câmpurile, a te comporta unul față de celălalt) nu este aproape niciodată același lucru de la nordic da la sud da, de la petrol la oc. A existat, mai există, va exista întotdeauna, spre sud, o „altă„ Franță ”
În ceea ce privește geograful Xavier de Planhol , el subliniază diferențele interne nord-sud în spațiul francez, inclusiv lingvistica: langue d'oc (occitană) / langue d'oïl (franceză), tipul de habitat: concentrat sau dispersat, tipul de structuri familiale: familie extinsă sau nucleară , utilizări agrare: utilizarea plugului sau a plugului și rotația bienală sau trienală, forma acoperișurilor: plat cu țiglă goală sau înclinată cu alte moduri de acoperire.
Unii oameni de știință, precum Christian Coulon, cercetător în științe politice la CNRS , consideră că nu putem reduce Occitania la teritoriul unei limbi, care ar fi într-un fel marcatorul esențial al unei națiuni. Acestea desemnează sub termenul Occitanie o regiune istorică mai mare decât zona geografică actuală a limbii occitane. Acest lucru face posibilă analiza societății occitane în structurile sale spațiale și culturale. Astfel, ei iau în considerare un spațiu de civilizație sau o zonă culturală, care poartă un proiect politic societal mai mult sau mai puțin confuz. Pentru Ch.Coulon, acest proiect politic atemporal ar fi caracterizat prin refuzul unuia , organizat în jurul policentrismului și autonomiei locale , în loc să se afle în jurul principelui sau al statului.
„Acești oameni care nu vorbesc niciodată despre libertate acționează adesea ca și când nu ar avea alt ideal și niciun alt bun de apărat decât libertatea lor. Vedem orașele revoltându-se împotriva stăpânului lor legitim, de teamă să nu-și vadă libertatea de a se guverna restricționată, episcopii se ridică în fața regilor, chiar și papii, domnii fac război episcopilor, toți par să-și spună onoarea în refuzul oricărei constrângeri. În sudul Franței, această stare de spirit a atins apogeul, deoarece țara era de o civilizație antică, bogată, mândră de trecutul ei și dornică de progres. "
- Zoe Oldenbourg (1916-2002)
Observatorii sunt izbiți de concentrarea în Occitania a răscoalelor populare, a rachierilor țărănești și a revoltelor urbane, precum și a anumitor forme de antimilitarism care denotă forme de rezistență și disidență, chiar și un refuz de integrare în fața pătrunderii statului. Instrumentele sunt adesea impozitare și armata. Sociabilitatea populară este o altă caracteristică a rezistenței și protecției libertăților și autonomiei locale.
„Autonomia culturală a oamenilor, capacitatea sa de a-și afirma simbolic identitatea culturală colectivă (particularitatea, diferența). "
- P. Vieille Forme de producție și cultură în Provence: ruptura primei jumătăți a secolului al XIX-lea , Revue L'Homme et la société , N ° s 39-40, 1976, p.96.
În educația școlară franceză, primită de multe generații, se pare că geniul Franței nu a găsit decât un teren favorabil în nord.
„Mistral, Jasmin, Gelu, Goudoulî? Nu știu ... Chiar și la universitate. La Paris, desigur, dar și la Aix sau Toulouse, la Clermont, ca la Bordeaux sau la Nisa, poți studia literatura la un nivel superior, poți dobândi toate diplomele universitare și chiar să devii profesor de litere fără să știi nimic despre asta. de Goudouli, Jasmin, Victor Gelu și Mistral. Ce scandal ar fi dacă un profesor de Litere nu ar ști despre Bartas, Malherbe, Mademoiselle de Scudéry sau Lefranc de Pompignan! Dar oricare ar fi „construcția” scriitorilor occitani - nu au scris în franceză - îi ignorăm ... ”
- George Mesplède , Réalités de l'Occitanie , BT2, Marseille, nr. 101, septembrie 1978
„Când am plecat de la Paris, a fost să mergem la Rouen cu Flaubert sau la Strasbourg cu Hugo, poate la Orléans, dar nu am coborât niciodată ... De îndată ce ne-am pus nasul într-o carte de clasă, nu am părăsit jumătatea nordică a Franței mult. "
- Claude Duneton , „Parler Croquant”, Paris, Stock, 1973.
„Franța a fost creată prin distrugerea a cinci culturi - bretonă, occitană , alsaciană, corsicană și flamandă. Suntem singura națiune europeană care este creația militară a unui stat neomogen. Acest lucru face Franța dificil de guvernat până în prezent. Acest lucru explică dificultatea noastră în reformare, lentoarea noastră. "
- Michel Rocard , prim-ministru, ministru al planificării regionale, ministru al agriculturii, membru al parlamentului, senator, interviu clasificat confidențial cu Craig Roberts Stapleton, ambasador al Statelor Unite la Paris, WikiLeaks , 27 octombrie 2005.
În urma evenimentelor din mai 68, au apărut mai multe cărți despre istoria Occitaniei, printre care „Descolonisar l’istoria occitana” de Joan Larzac (pseudonimul părintelui Jean Rouquette). Acestea sunt acte de activism ale căror autori îi reproșează istoricilor profesioniști tăcerea și chiar satisfacția față de o istorie mitologizată a Franței care ignoră faptul occitan. Istoriografia occitană prezintă probleme deosebite. Occitania nu este o provincie a regimului antic, identificabilă pe o hartă și legitimată de o lungă existență instituțională. Nici nu este o regiune administrativă, mai ales că este împărțită între patru state. Dimpotrivă, este o entitate lingvistică care cuprinde teritorii istorice cu destine foarte diverse. Acesta este motivul pentru care majoritatea autorilor doresc să propună o contra-istorie, cea a unei realități occitane ascunse de discursul oficial al istoriei naționale franceze. Istoria locală este luată în considerare numai în măsura în care poate intra în cadrul general al spațiului occitan. Istoria occitană astfel prezentată dezvăluie o coerență profundă, aceea a unui ciclu lung organizat în jurul alternanței fazelor de eliberare și a fazelor de represiune din nord.
Amatorismul radical din prima jumătate a anilor 1970 se simte în mai multe lucrări ale căror autori nu sunt științifici. Istoricii profesioniști ignoră în general aceste publicații. Și când sunt interesați de asta, nu le este greu să găsească lacune, punând astfel sub semnul întrebării Occitanismul militant. Cu toate acestea, publicarea în 1979 a „Istoriei Occitaniei” sub conducerea lui Robert Lafont și André Armengaud a rupt acest amatorism înconjurându-se de o echipă de oameni de știință. Totuși, acest lucru nu a permis să trezească o dezbatere în comunitatea științifică așa cum se spera, istoricii percepând cu suspiciune această lucrare considerată militantă. Cu atât mai mult cu cât depășește cadrul normal al cercetării universitare de istorie regională, Occitania fiind un spațiu mult mai mare decât o regiune. În ceea ce privește occitanii, nu le-a plăcut neapărat, cartea fiind percepută ca fiind prea academică. Dar, punând sub semnul întrebării faptul occitan prin analiza asemănărilor și legăturilor dintre diferite zone geografice și epoci diferite, a devenit posibil să se întrevadă dinamica socială, economică și umană la locul de muncă. Pe de altă parte, un istoric vede acum mai bine interesul de a cunoaște occitanul, în timp ce o parte din documentația istorică disponibilă este în această limbă. Așa se face că istoria „regională” a „Midi” încetează să mai fie secundară și abandonată erudiților locali pentru a aborda subiecte de istorie generală.
„Studii istorici ai secolului al XIX - lea din secolul care a denunțat distrugerea sistemului democratic din sudul Franței și brutalitatea extremă a cruciadei împotriva albigenzilor, a permis să efectueze o rescriere a istoriei și a compromite bazele propagandei cu care Occitans, Bretons , Corsicanii și bascii au fost hrăniți prin Educația Națională - pe care unii o consideră în multe privințe drept educație colonială. "
- Henri Jeanjean , „Decolonizarea franceză și mișcarea occitanistă” Mots pluriels nr. 16 - decembrie 2000, online .
„Popoarele supuse au doar istoria învinșilor și cine își mai amintește de curtea din Raymond, Aliénor d'Aquitaine sau Universitatea din Cahors, înflorind în zilele splendorii din Timbuktu?” "
- Pierre Maclouf , "Anti-Franța?" în „Occitanie între două mări și trei munți [...]” p38.
„A învăța pe de rost cetățenii în devenire că:„ Strămoșii noștri, galii erau înalți și drepți ”pare la fel de ridicol în Corsica sau Occitania ca în orice țară din Africa. "
- Henri Jeanjean , „Decolonizarea franceză și mișcarea occitanistă” Mots pluriels nr. 16 - decembrie 2000, online .
„Vizigoții sunt unul dintre acele popoare total ascunse de istorie, deoarece existența lor nu se potrivește cu punctul de vedere oficial. "
- Georges Labouysse , istoric, scriitor, „Istoria Franței, impostura” Éditions IEO, 2007.
„Ștergerea vizigoților în folosul francilor, ștergerea cruciadei albigene, războiul de sute de ani fără alte referințe decât engleza și franceza, ștergerea tuturor revoltelor regionale ... Chiar și astăzi, o anumită incredulitate domnește despre istoria spațiului occitan. "
- Thierry Offer , scriitor, producător TV, PEN International , septembrie 2012
Lipsa unității politice din Occitania (trecut și prezent) a fost menționată în mai multe dezbateri. Aceasta a fost în special opera istoricului Henri-Irénée Marrou , ca reacție la publicarea cărții lui Robert Lafont Scrisoare deschisă către francezi dintr-un occitan . Marrou a răspuns: „Occitania nu există”. Acest fapt este minimizat de lingvistul Patrick Sauzet : „Pentru că nu a existat niciodată o Occitanie este interesant să o faci”.
Putem observa că regruparea, în cadrul euroregiunilor care depășesc cadrul regional din 1956, a colectivităților teritoriale, nu a făcut posibilă constituirea unei euroregiuni „Occitanie”: Midi-Pyrénées , Languedoc-Roussillon , Catalonia spaniolă și Aragon alăturat partea lor, în timp ce regiunea Ron-Alpi și Provence-Alpi-Coasta de Azur s- au alăturat regiunile italiene Liguria , The Piemont și Valle d'Aosta ; iar Aquitaine și- a unit forțele cu Euskadi (țara bască spaniolă) și Navarra spaniolă.
Ca parte a reformei teritoriale , în primăvara anului 2016 a avut loc o consultare, denumirea regiunii mele, organizată de consiliul regional Languedoc-Roussillon-Midi-Pyrénées, pentru a da un nume noii regiuni care regrupează Midi-Pyrénées și Languedoc-Roussillon . Numele Occitanie a venit în mare parte în fruntea celor 204.000 de alegători, cu 45% înaintea altor patru propuneri, devenind astfel numele oficial al noii regiuni, susținută de autoritățile pariziene.
Unii oameni consideră că Occitania nu a fost niciodată o realitate. În timpul sondajului efectuat în rândul occitanilor în 1976, 10% dintre oameni au considerat că Occitania este doar un mit . Aceasta este o cifră mult mai mică decât ceea ce a spus anterior un jurnalist din Le Monde:
„Occitania, pentru nouă din zece francezi și chiar printre sudici, nu există. În cel mai bun caz este un mit plăcut, în cel mai rău caz o glumă bună, la o ciupitură de o mașină de război politic. Totul în afară de o țară, să nu mai vorbim de o națiune, nici măcar de o provincie. Cel puțin așa se simte și nu numai în acest Nord din care a venit tot răul, pentru Sud. "
- Pierre Viansson-Ponté (1920-1979), Le Monde, 16-17 septembrie 1973
Ca răspuns, mitul hexagonal este atacat de un membru al Academiei Franceze :
„Majoritatea francezilor [...] nu concep o Franță unită, hexagonală, o figură perfectă al cărei centru de greutate este Parisul. Istoria școlii le arată un popor care a existat deja înainte de sine în zilele galilor. El îi învață logica unei unități care progresează, ca spre cauza sa finală, spre echilibrul său organic actual. Acesta este mitul. Realitatea este mai puțin simplă. Istoria noastră poate fi scrisă fie ca o succesiune de războaie civile împotriva unui principiu unitar, fie ca impunerea crescândă a unei voințe centralizatoare asupra unităților etnice și culturale mai mici, asupra populațiilor care erau uneori popoare, cu propriile obiceiuri., Drepturile lor, jurisdicție și lipsită treptat sau brusc de ele. "
- Pierre Emmanuel (1916-1984), Limbile Franței „Le Figaro”, 13 februarie 1974
Ideea că toți oamenii care vorbesc occitană aparțin unui „spațiu cultural comun” a ridicat și încă ridică opoziție în rândul celor care au văzut-o fie ca o amenințare la adresa unității naționale franceze, fie ca negarea unei identități regionale (în special în Auvergne , Béarn și Provence ). Alături de termenul „ Langues d’oc” , acești activiști au introdus recent noțiunea de Domaine d'Oc .
Unii autori afirmă ignoranța sistematică a faptului occitan:
„Toate elementele unei cunoașteri a Occitaniei sunt în prezent ordonate de o perspectivă care o ignoră, o face ilizibilă de fapt sau prezintă din ea doar concreții de evenimente trecătoare, parțiale, provinciale. "
- Robert Lafont (1923-2009), Chei pentru Occitanie , ed. Seghers, Paris, 1971, p. 8
„Dar Occitania există. Există din punct de vedere lingvistic, cultural, demografia sa, viața sa economică prezintă caracteristici din ce în ce mai clare care ajută la conferirea ei, în ciuda contrastelor de la regiune la regiune, o față anume, aceea a unui întreg sărăcit, desfigurat. "
- Aimé Serre (1922-1993), Geografia decolonizantă , „Timpuri moderne”, august 1973, p. 391
-
Tema dependenței Occitaniei de statul francez a fost descrisă de activiștii occitanisti în termeni de colonialism intern . Acest lucru s-ar manifesta prin trei handicapuri: subdezvoltare , dezvoltare necontrolată ( umană , teritorială , economică și socială ), precum și o capacitate redusă de antreprenoriat .
François Dubet analizează că „în cea mai mare parte, discursul occitan din anii 1970 a vorbit despre Occitania ca un grup etnic dependent care nu-și controla deciziile economice și ale cărui clase dominante locale nu își îndeplineau rolul de agent de dezvoltare. Dependența nu se reduce niciodată la un simplu mecanism economic; presupune agenți ideologici și sociali. "
În 1866, cele mai defavorizate zece departamente din Franța erau toate situate în Occitanie. Un economist a arătat că au primit în total 51 de milioane de franci de la stat, în timp ce departamentul Sena, situat în regiunea Paris, a primit doar 877 de milioane. Fiecare dintre aceste departamente occitane a primit mai puțini bani decât au contribuit la casele de stat.
Academicul Henri Jeanjean explică faptul că un secol mai târziu, decalajul dintre Paris și provincie s-a extins și că nu mai putea fi explicat prin determinism istoric și geografic, ci prin politici economice succesive. Pentru el, acest scenariu amintește de modelele de exploatare aplicate în Africa de colonizarea economică.
Referințele la colonialism sunt încă prezente mult după perioada destrămării imperiilor coloniale. Iată o definiție a colonizării dată în 1980: „Instalarea într-o țară supusă, a unei puteri străine care și-a jefuit resursele naturale și umane. Acesta este într-adevăr cazul în Occitania, a cărei forță de muncă va umfla suburbiile pariziene și ale cărei materii prime sunt exploatate în altă parte. Occitania a fost până acum o colonie de exploatare ; tinde să devină o așezare , dedicată turismului și recreerii. " .
Accesibilitate la alte regiuni europeneAccesibilitatea potențială descrie cât de ușor oamenii pot ajunge la oameni din alte regiuni europene folosind rutier, feroviar și aerian. Acest indicator este calculat de ESPON pe baza a două elemente: populația din regiune și timpul minim necesar pentru călătorii. În general, regiunile cu accesibilitate ridicată la mărfuri, furnizori și piețe se descurcă bine din punct de vedere economic și își îmbunătățesc poziția competitivă pe piața globală.
Aproape toată Occitania este clasificată în regiunile mai puțin accesibile și cu un venit pe cap de locuitor sub medie, doar cinci departamente sunt accesibile și au un venit peste medie: Gironda, Haute-Garonne, Puy de Dôme, Bouche-du-Rhône și Alpes Maritimes.
Occitania este foarte atractivă pentru migrație, în ciuda accesibilității și a bunăstării economice mai mici decât media. Se poate observa că regiunile europene care se învecinează cu Occitania spre sud și spre est au, de asemenea, o puternică atractivitate migratorie, dar au un venit pe cap de locuitor peste medie, chiar și în regiunile cu accesibilitate mai redusă.
Loc în globalizarePrezența unor metropole într-un teritoriu este adesea asociată cu capacitatea de a profita de globalizare . Potrivit Comisiei generale pentru egalitatea teritorială , dinamica specifică zonelor metropolitane nu mai trebuie demonstrată. Se pun întrebări cu privire la atractivitatea teritorială a Occitaniei:
Chiar dacă populația rezidentă este mare, Occitania nu are nici o metropolă europeană majoră, principală sau științifică (tipul 1-5). Mai multe orașe importante sunt situate în Occitania, dar niciunul nu poate pretinde statutul de capitală . Toate mitropolele occitane nu sunt în măsură să contrabalanseze greutatea Parisului, una dintre cele două mari metropole europene, pentru a reechilibra teritoriul francez.
Trei metropole occitane sunt de tip 6 "zone urbane funcționale diversificate (AUF) cu o bază preponderent de" afaceri ": Marsilia, Nisa și Toulouse. Acest tip clasifică metropole europene de dimensiuni medii cu un nivel relativ ridicat de venit pe cap de locuitor. Beneficiază de o bună accesibilitate aeriană reală sau potențială. Economia lor este extrem de terțiatizată, fără a fi însă lipsită de industrie. Serviciile „avansate” sunt prezente acolo, dar fără a fi centre financiare. Aceste orașe beneficiază de finanțare europeană pentru cercetare, dar dintre cele trei, doar Toulouse este cu adevărat student.
În timp ce o duzină de alte metropole sunt de tipul 8 „AUF diversificate cu predominant„ servicii ””. Acestea sunt zone urbane de dimensiuni medii sau mai mici; cu excepția Bordeaux, care este un AUF de dimensiuni demografice mari, dar care nu are o funcție suficient de remarcabilă care să îi permită să intre într-un profil mai metropolitan. Nu sunt foarte specializați, dar sunt încă capabili să creeze un anumit nivel de bogăție. Industria este încă foarte prezentă acolo, în timp ce serviciile colective sunt supra-reprezentate în economia lor, serviciile „avansate” sunt secundare. Cu toate acestea, acestea au un potențial relativ redus sau o accesibilitate reală și sunt relativ puțin inserate în rețelele economice, științifice, culturale și politice europene.
În Spania și Italia, regiunile occitane sunt în esență muntoase și nu au aglomerări majore.
Monaco este un caz special ca micro-stat.
Dinamismul social și economicChiar dacă metropole sunt recunoscute ca teritorii care creează locuri de muncă, principalele zone urbane au avut, de asemenea, rezultate mai bune în timpul crizei decât zonele slab populate care le înconjoară.
Efectul de ondulare al unei regiuni de către o metropolă rămâne de demonstrat. Astfel, în cazul Nisa, nici metropola, nici zonele înconjurătoare nu se confruntă cu o dinamică favorabilă a ocupării forței de muncă. La Toulouse și Montpellier, dinamica metropolitană nu este împărtășită cu teritoriile din jur. Dimpotrivă, Bordeaux și Aix-Marseille, precum și teritoriile lor înconjurătoare se confruntă cu o dinamică favorabilă a ocupării forței de muncă.
Zonele urbane situate pe un arc care se întinde de la Atlantic la Marea Mediterană, precum și în Rhône-Alpes par să beneficieze de o anumită atractivitate. Într-o economie din ce în ce mai bazată pe servicii, locurile de muncă par să crească acolo unde oamenii doresc să se localizeze, atrăgând muncă și capital.
Ocuparea forței de muncă și șomajulEvoluția ocupării forței de muncă în teritorii între 1975 și 2012 a crescut puternic în zonele metropolitane și în zonele principale, dar slabă spre negativă în zonele centrale și nordice ale Occitaniei, în special în Auvergne și Limousin. Tipologia zonelor de ocupare în funcție de rata șomajului acestora (2012) și situația ocupării forței de muncă (1975-2012) arată o zonă mediteraneană mare și o vale a Rhôneului cu șomaj ridicat, în ciuda unei creșteri economice puternice. Dimpotrivă, sudul Auvergnei și Limousinului se caracterizează printr-o rată scăzută a șomajului, în ciuda creșterii scăzute. Great Occitană (oc) nu este cunoscut ca alte regiuni franceze de teritorii , cu o creștere puternică și șomaj redus.
Lucrătorii independenți (lucrători independenți, antreprenori individuali, manageri de companii sau profesioniști liberali) au un venit mai mic decât în nordul Franței, mai mult decât atât, lucrătorii independenți sunt relativ mai numeroși. Diferența de venit poate fi atribuită în special proporției mai mari de întreprinderi fără angajați și concurenței locale mai intense între lucrătorii independenți, sezonalității muncii (de exemplu, sport și timp liber), unei piețe locale mai puțin favorabile (șomaj , nivelul de trai al locuitorilor), la o structură economică caracterizată printr-o prezență mai scăzută a profesiilor liberale remunerative, cum ar fi sănătatea și o proporție mai mare de servicii către indivizi care sunt mai puțin remunerative. Doar departamentele occitane din Gironde, Haute-Garonne și Bouches-du-Rhône au un venit apropiat de media franceză.
Exemplu de companii mari originare sau care își au sediul în Occitania:
„Occitania este peste tot în Franța, unde există„ accentul din sud ”, cu excepția departamentului Pirinei-Orientale, care este catalană, Corsica și Țara Bascilor. Vorbitorii de occitană sunt răspândiți în aproximativ treizeci de departamente situate la sud de o linie care merge de la estuarul Gironde până la Alpi. Trece la nord de Libourne, la est de Angoulême, la nord de Confolens (Charente), Bellac (Haute-Vienne), la nord de Limoges, între Châteaumeillant și Culan (Cher), între Moulins și Vichy (Allier). În bazinul Saint-Etienne, Firminy este pășunată în sud de linia care ajunge în marile Alpi prin tăierea Dauphiné-ului în două. Grenoble se învecinează cu Occitania, care începe în La Mure. În cele din urmă, de la La Mure la Besançon și de la Saint-Étienne la Fribourg în Elveția, există o zonă intermediară între Oc și Oïl; zona franco-provenzală. Astfel, occitanul este vorbit în zece provincii istorice: Guyenne, Gascogne, județul Foix, Béarn, Limousin, Auvergne, Languedoc, Provence, Dauphiné (din sud) și țara Nisa. La aceasta trebuie adăugate Val d'Aran, în Pirineii spanioli, și văile Vaudois din Piemont, în Alpii italieni. "
- Jean-Pierre Richardot (1929-), Les Bacheliers de Montsêgur , „Le Monde de l'Education”, septembrie 1976
„Lou Felibrige es establi pèr păstrat lung-mai la națiun óucitano sa lengo, sis us, soun gàubi and all that coustituïs soun eime naciounau. (Félibrige este stabilit pentru a păstra limba, tradițiile, personajele și tot ceea ce constituie spiritul național al națiunii occitane). "
- Coll., Estatut dóu Felibritge (Statutele Félibrige adoptate în 1911)
. Cartabeu de Santo-Estello , n o 14, Avignon: 1924-1925.„Toate caracteristicile unei națiuni, altele decât limba, se găsesc în Occitania și putem vedea aici și în ce măsură limba este indicele sintetic al națiunii. Originalitatea occitană este bine marcată în comparație cu grupurile etnice învecinate, și aceasta din toate punctele de vedere: rasial (compus rasial unde sângele O este mai frecvent decât în Franța, Italia sau Catalonia, mai puțin predominant decât în Euzkadi), originea populației (liguri , Iberici și gali, puternic contingent latin, contribuție vizigotă scăzută); etnopsihologic; politică (răscoale din Aquitania sub carolingieni, stat național al contelor de Toulouse, unire a tuturor „poporului limbii noastre” împotriva invaziei franceze, apoi răscoale constante ale țăranilor în toate provinciile, state independente în timpul războaielor de religie: Marsilia, Montauban în special Bearn război Camisards, autonomism Girondins în cele din urmă de la XIX - lea secol, constant opoziționale vot da majorităților spune „stânga“ sau asigurarea succesului a ceea ce apare momentan ca cel mai protestatar (Poujadism Mitterrand), culturale (de civilizația trubadurilor, numită de Engels o pre-Renaștere până la Mistral și literatura noastră contemporană); în cele din urmă (și unii ar spune mai ales) demografice, economice și sociale: natalitate scăzută, depopulare și imigrație străină, subdezvoltare și regresie relativă în fața grupurilor etnice vecine (Italia, Catalonia, Euzkadi și mai presus de toate Franța), fostă scăpare a capitalului și deținerea neutilizării sau jefuirii resurselor noastre de către Franța, predominanță numerică a clasei micilor proprietari. "
- François Fontan, Națiunea occitană, granițele sale, regiunile sale
. François Fontan (extrase din: Națiunea occitană, granițele sale, regiunile sale, 1969) .Bibliografia despre Occitania are un caracter foarte dispar. Are mai multe aspecte remarcabile: În primul rând, numeroasele publicații pe această temă (care nu își găsesc toate locul aici) sunt adesea texte angajate în favoarea sau în opoziție cu ideea Occitaniei. În plus, pe măsură ce domeniul de studiu se întinde pe mai multe țări, bibliografia are un caracter puternic transnațional și plurilingv. În cele din urmă, clasificarea propusă aici urmează ordinea cronologică descendentă a anilor de publicare.
: document utilizat ca sursă pentru acest articol.