Naționalitatea franceză este un atribut legal al persoanei a cărei titulari sunt reglementate de Codul civil pentru lor drepturile civile și Constituția a Republicii Franceze și în special de Preambul (1789 Declarația drepturilor cetățenilor) pentru drepturi civile sau politice . Noțiunea de naționalitate franceză este legată de cea a cetățeniei franceze.
Un anumit număr de norme, obiceiuri sau obiceiuri, adesea numite culturale, care fac parte din naționalitatea franceză, nu sunt întotdeauna formulate în mod explicit în dreptul pozitiv , cum ar fi vorbirea limbii franceze , introduse abia în 1992 în articolul 2 din Constituția franceză a 4 octombrie 1958 .
Vorbim de naționalitate franceză, nu numai pentru persoanele fizice , ci și pentru persoanele juridice (asociații, companii ) care intră sub jurisdicții franceze și sunt reglementate de legislația franceză în virtutea statutelor lor, a naționalității registrului în care sunt înregistrate. Și domiciliul acestora, precum și pentru anumite mijloace de transport ( nave , avioane , etc. ) , din cauza înregistrării lor.
Cetățenia franceză supune persoanelor fizice sau juridice care o dețin drepturile, utilizările și obligațiile care îi sunt atașate.
Nu există naționalitate europeană, dar naționalitatea franceză conferă deținătorilor săi calitatea de cetățean al Uniunii Europene , numită cetățenie europeană , conferindu-le dreptul de a fi alegători și eligibili în toate țările Uniunii Parlamentului European și să fie candidat la funcțiile de funcționari sau magistrați ai Uniunii Europene.
În Imperiul Roman târziu , odată cu marile invazii , problema naționalității a apărut în toate jurisdicțiile, trebuind să cunoască cauze care implică oameni de diferite origini care declină legea romană și își revendică dreptul propriu.
Din perioada galică, noțiunea de apartenență la un stat nu prea avea sens pentru cei care nu aveau nicio legătură politică cu acesta, cum ar fi șefii sau domnii: ne-am identificat cu tribul nostru, cu țara noastră și cu francezii din Evul Mediu timpuriu. va fi din satul său, la marginea regiunii sale. Urmăm condiția părinților noștri și pentru femei cea a soțului. Străin înseamnă cineva care nu este din țară. Cu toate acestea, el se poate stabili acolo și poate fi naturalizat recomandându-se unui lord să devină supusul său. Prin urmare, ceea ce se numește naționalitate nu este o calitate individuală, ci colectivă sau comunitară: individul trebuie să se alăture unei comunități care îi dă naționalitatea, adică starea sa civilă personală.
Adevărații străini, cei care vin în grupuri din țări străine în Franța și, prin urmare, care nu se încadrează sub un obicei local, depind direct de serviciile regelui considerat drept stăpânul lor și recunoscându-le un statut cu reprezentanți, jurisdicții (acest statut poate fi general, statut de extratereștri sau, în special, pentru anumite comunități de migranți străini sau evrei cărora li se acordă ospitalitate).
Singurele texte care guvernează relația dintre galo-romani și franci sunt legile egalitare adoptate în jurul anului 510 .
În cadrul Regimului Antic , expresia „naționalitate franceză” nu exista și toți cei care erau supuși politici ai regelui Franței erau desemnați prin epitetul regnicole , spre deosebire de două denumiri: cea a dreptului de neprevăzut , care se încadrează sub alta interdicție , adică despre un alt drept și o altă justiție decât cele ale coroanei Franței și cele ale străinilor („alter-gens”), aparținând unui alt popor. Astfel, înainte de Revoluția Franceză , cuvântul „națiune” nu desemna încă statul francez, ci toți cei care, în instituțiile internaționale, vorbeau aceeași limbă.
Prin jurisprudența chestiunii „viciu de pelerinaj ”, adică imposibilitatea unui străin a cărui stare civilă nu este, prin definiție, reglementată de statutele și obiceiurile Franței, că nașterea în Franța a străinilor părinții vă permit să vă bucurați de dreptul lor de a reuși (practica excluderii străinilor din aceste drepturi va încetini însă secolul al XVIII- lea). Printr-un decret al Parlamentului din Paris datat23 februarie 1515, nu mai este considerat drept dar de Dumnezeu niciun copil născut din părinți străini legitimi pe pământul francez, cu condiția să fi locuit întotdeauna acolo până la deschiderea moștenirii lor. 7 septembrie 1576, Parlamentul din Paris ia o hotărâre solemnă, hotărârea Mabile, care recunoaște drept franceză o fată născută în Anglia de la doi părinți francezi . Aceste două hotărâri ilustrează combinația dintre legea funciară și legea sângelui care caracterizează dreptul modern al naționalității franceze.
Cetățenia franceză a fost mult timp acordată străinilor. De la cel puțin domnia lui François I er , aceste naturalizări (recunoașterea „naturalității”) sunt o prerogativă regală, sub forma scrisorilor brevetate (publice), ca tot ceea ce ține de schimbarea stării oamenilor. Între 1660 și 1789 , un studiu raportează 6.000 de scrisori de brevet acordate.
Din Revoluția franceză , regulile referitoare la naționalitate sunt definite de Constituții succesive, chiar dacă acestea vorbesc în mod explicit doar despre cetățenie .
Putem nota cinci etape importante: un decret de30 aprilie 1790 ; Constituția din septembrie 1791; Constituția din august 1793, ale cărei dispoziții de drept civil rămân valabile până la22 septembrie 1795în ciuda suspendării sale în octombrie 1793; Constituția din septembrie 1795; Constituția din decembrie 1799 (Anul VIII).
În general vorbind, naționalitatea franceză a continuat să se bazeze în acest moment la naștere și de ședere în Franța, așa cum este indicat , de exemplu , prin articolul 2 din Constituția anului VIII: „Orice om născut și cu reședința în Franța, care la vârsta de 21 a fost înregistrat în registrul civic al raionului său și care locuiește de un an pe teritoriul Republicii, este cetățean francez ”.
Naturalizări sub RevoluțieSpre deosebire de vechiul regim, accesul la statutul francez nu mai este supus autorității statului: este suficient ca condițiile cerute a priori să fie îndeplinite. Unele dintre textele citate nu lasă libertatea de alegere celor interesați.
Astfel, decretul deAprilie 1790indică faptul că străinii „vor fi considerați francezi și admis, prin depunerea jurământului civic, la exercitarea drepturilor de cetățean activ după cinci ani de ședere continuă în regat, dacă au, în plus, au achiziționat clădiri sau s-au căsătorit cu o franceză , sau a format o unitate de afaceri sau a primit scrisori de la burghezie într-un oraș ”. Acest decret implică o naturalizare automată a persoanelor care îndeplinesc condițiile; jurământul civic privește doar accesul la cetățenia activă.
Apărând o concepție subiectivă a naționalității, Adunarea Națională a votat, în august 1792, un decret care conferea titlul de cetățean francez personalităților străine care se distinseră pentru contribuția lor la libertate și lupta împotriva despotismului. Ca atare, istoricul și politologul Patrick Weil consideră epoca revoluționară ca fiind una dintre multitudinea definițiilor naționalității și a unei reflecții importante asupra conceptului de cetățenie.
Constituția din 1791 încorporează decretul din 1790, dar naturalizarea nu mai este necesară: jurământul civic este o condiție necesară; automatismul a fost restabilit în 1793, apoi abolit în 1795.
Codul civil introduce o noutate radicală în ceea ce privește baza naționalității (care după 1803 nu mai intră sub Constituție); pe de altă parte, nu schimbă regulile naturalizării.
Naționalitatea în Codul Napoleon (1804)În 1804 , odată cu unificarea dreptului civil în Codul civil francez am putut vorbi cu adevărat despre o „naționalitate franceză”. După legile de naturalizare automată din 1790 pentru toți străinii cu cel puțin 5 ani de reședință în Franța, codul Napoleon impune noțiunii moderne de naționalitate Franței, dar și restului Europei.
„Rupând tradiția” și împotriva dorințelor însuși ale lui Napoleon Bonaparte (care dorea ca oricine de origine străină cu o educație franceză să fie francez), codul civil conferă primărie filiației. Naționalitatea este acum un atribut al persoanei care se transmite prin filiație paternă și nu mai depinde de locul de reședință.
Articolul 18 prevede că o femeie franceză care se căsătorește cu un străin își pierde calitatea francezei și ia naționalitatea soțului (dispoziție valabilă până în 1927, de exemplu: mamele lui Émile Zola , François Cavanna , Jean Ferrat ).
Cu toate acestea, Codul civil păstrează un element al dreptului funciar: un copil născut în Franța de părinți străini poate obține statutul de francez solicitând acest lucru în anul următor majorității sale (articolul 9 din Codul Napoleon). Această posibilitate va fi puțin utilizată, dar putem cita exemplul lui Émile Zola în 1861.
Codul Napoleon nu conține dispoziții privind naturalizarea, deoarece aceasta nu intră sub incidența dreptului civil. Pe de altă parte, stabilește un statut de domiciliat (sau „admis la domiciliu”, care este intermediar între cel al cetățeanului străin și cel francez).
Modificări ale legislației până în 1889 Naturalizări După revoluția din 1848, guvernul provizoriu a publicat28 martie 1848un decret care autoriza naturalizarea tuturor străinilor care au reședința în Franța timp de cel puțin cinci ani, dar în anul următor, primul guvern al lui Louis Napoleon Bonaparte a restabilit sistemul de „admitere la domiciliu”, încă la fel de costisitor. În 1867 (din 1865 în departamentele franceze din Algeria ), numărul de ani de ședere obligatorie pentru a putea începe o procedură de naturalizare a fost redus de la cinci ani la trei ani. Naționalitate și recrutare Încă din 1818 , a fost menționată o problemă legată de dispozițiile Codului civil: străinii născuți în Franța care pot rămâne străini pe termen nelimitat sunt scutiți legal de la recrutare, ceea ce pare să constituie un avantaj față de francezi. Această problemă va fi evocate în mai multe rânduri în timpul XIX E secol, și va deveni acută atunci când serviciul militar devine efectiv obligatorie pentru tot poporul francez. 7 februarie 1851, o lege întărește dreptul solului Copiii născuți în Franța de către un tată străin născut în Franța devin francezi la majorare, dar își păstrează dreptul de a „refuza calitatea francezei” (de a-l refuza). Această lege nu se schimbă prea mult în practică, deoarece în majoritatea cazurilor, cei interesați optează pentru cetățenia străină; în 1874 , această posibilitate a fost restricționată prin impunerea producerii unui certificat oficial de deținere a naționalității în cauză. După aceea, jumătate din contingentul în cauză reușește încă să scape de recrutare. Acest fenomen afectează în special regiunile de frontieră: de exemplu, în 1891 , nordul avea cea mai mare proporție de străini, jumătate dintre aceștia fiind totuși născuți în Franța. Legea din 1889 și consecințele ei Originile legii din 1889Anii 1880 au fost marcați atât de consolidarea regimului republican, de o criză economică gravă din 1882, de tensiunea cu Germania și de ascensiunea naționalismului. O serie de facturi se referă la statutul străinilor; ele conduc în 1889 la o lege care poate fi considerată drept primul „Cod al naționalității”, întrucât privește atât dobândirea statutului francez, cât și naturalizarea. De asemenea, face o schimbare esențială în raport cu Codul civil, deoarece introduce o lege funciară obligatorie pentru unii străini născuți în Franța.
Legea din 26 iunie 1889Acesta impune naționalitatea franceză la naștere oricărei persoane născute în Franța al cărei părinte s-a născut și în Franța (acesta este „dublul drept al solului”). Un copil născut în Franța de la un tată străin născut în străinătate devine francez la majorare, dar poate refuza statutul de francez; poate deveni și francez înaintea majorității sale prin declarație. Legea din 1889 a abolit și „admiterile la domiciliu”; străinii sunt acum invitați la o simplă declarație de domiciliu la primărie.
Reacții în străinătateÎn 1913, legea Delbrück a fost promulgată în Germania, articolul 26, paragraful 2, din care se spune: „Nu-și pierde naționalitatea germanul care, înainte de a dobândi o cetățenie străină, va fi obținut la cererea sa” autoritatea competentă a statului său de origine, autorizația scrisă de a-și păstra cetățenia ”. Această lege intră în vigoare la data de1 st ianuarie 1914. Se adaugă la grea dispută franco-germană, în timp ce Franța are un număr semnificativ de imigranți din această țară sau din această origine. L'Action française și Léon Daudet au lansat o campanie de presă despre aceasta, în jurul temei recurente de la războiul din 1870 al „spionului german”.
Primul Război MondialRăzboiul a provocat o serie de schimbări în întrebările referitoare la imigranții străini, numărul cărora a crescut considerabil, Franța trebuind să apeleze sistematic la forța de muncă străină (precum și la muncitorii coloniali).
2 august 1914, ziua declarării de război a Germaniei, se introduce permisul de ședere pentru toți străinii; pe 3 august, restabilim pașapoartele (cu viză) pentru a intra în Franța. În urma verificărilor ulterioare, la sfârșitul anului 1914, 45.000 de străini au fost internați în lagăre. Din 1916, străinii trebuie să dețină toți o carte de identitate.
Alte măsuri privesc persoanele naturalizate din țări aflate în război cu Franța. Legea7 aprilie 1915 (completat pe 18 iunie 1917) decide revizuirea și posibilitatea revocării tuturor naturalizărilor de acest tip și a tuturor naturalizărilor ulterioare 1 st ianuarie 1913. Din 25.000 de revizuiri, 549 au condus la decăderea cetățeniei franceze și aproximativ 8.000 de internări.
Legea din 1927 și consecințele eiÎn ciuda sângerării demografice din Marele Război , deputații francezi așteaptă10 august 1927să adopte o lege relaxând naturalizările. Această nouă procedură permite dublarea numărului de decrete emise în fiecare an.
Dezbaterea care se deschide în acest moment nu este specifică Franței, ci implică dimpotrivă o influență străină majoră: teoriile rasiste rezultate dintr-o anumită viziune a darwinismului . Aceste teorii clar rasiste care reușesc să influențeze adoptarea legilor din Statele Unite în Germania și din Canada în Italia nu afectează însă Franța.
Imigrația atinge noi culmi, iar menținerea principiului primirii pământului este uneori nepopulară în perioade de criză; Acesta este cazul în anii 1930, când refugiații care fug de regimuri comuniste sau de alte regimuri sunt văzuți ca un factor de agravare a șomajului care s-a declanșat de la criza din 1929 . Se adoptă apoi legi de preferință națională , cum ar fi această lege din aprilie 1933 care rezerva practicarea profesiei de medic francezilor. Același tip de măsură se ia pentru avocați în anul următor.
În ciuda acestor reacții corporatiste, Franța a rămas totuși un ținut primitor și odată cu apropierea războiului, de la 12 aprilie 1939, un decret-lege invită străinii să se alăture armatei franceze, naturalizarea cu cheia. În plus, toți beneficiarii azilului politic sunt supuși recrutării. În acel moment, am depășit toate recordurile în termeni de naturalizare, în special datorită adunării multor refugiați din Spania și țări din Europa Centrală supărate de revoluții și război, dar mai ales de fluxul de italieni care a reprezentat aproape 60% dintre acestea naturalizate din valul 1939 - 1940 .
În urma legii din 22 iulie 1940 , Alibert , ministrul justiției, a creat o comisie de revizuire a naturalizărilor pronunțate încă din 1927. Aproape un milion de persoane sunt vizate de lege. 15.000 de oameni, dintre care 40% evrei , și-au pierdut naționalitatea. Legea23 iulie 1940privește de naționalitatea lor toți francezii care au părăsit teritoriul național fără autorizarea guvernului. Este o renaștere a unei legi naziste adoptată în Germania în 1933 . Scopul său este mai ales să-i pedepsească simbolic pe cei care s-au alăturat lui de Gaulle . Pe de altă parte, Vichy instituie un sistem de denaturalizare pentru a „corecta erorile din trecut”.
Două școli domină apoi dezbaterile pe coridoarele din Vichy: „restricționisti” și „rasiști”. Între 1940 și 1944 , dezbaterile au fost aprinse pe aceste întrebări, iar biroul sigiliului Ministerului Justiției, de exemplu, a respins22 aprilie 1941implementarea sistemului de sortare rasist amintind că acest lucru nu corespundea în niciun fel tradiției franceze în materie de imigrație, ci și abordării individuale. De fapt, în mijlocul ocupației naziste, Ministerul Justiției al guvernului de la Vichy a produs o acuzare împotriva relevanței modelului rasist. Comisariatul General pentru Problemele Evreiești, care a fost creată pe29 martie 1941revine la încărcătura asupra acestor subiecte și propune în special să nu mai naturalizeze străinii mărturisirii israelite. Ministerul a răspuns negativ la aceste cereri, iar Comisariatul nu a insistat .
Ministerul Afacerilor Externe este cel care transmite în cele din urmă ordinul către Ministerul Justiției de a face aranjamente menite să nu acorde naționalitatea franceză copiilor evrei născuți în Franța părinților străini. Ministerul Justiției a refuzat această ultimă cerere, dar a acceptat să restricționeze drepturile la naturalizare pentru străinii din prima generație, născuți în străinătate. Dar Ministerul Justiției profită de remanierile ministeriale pentru a trage lucrurile până la15 august 1943, data votului pentru noua lege a naționalității. Este o lege clar „restrictivă”, dar care păstrează drepturile celei de-a doua generații, născută în Franța .
În timp ce evreii străini (inclusiv în urma denaturalizărilor) sunt, în principiu, singurii vizați de măsuri de control, internare sau arest la domiciliu în hoteluri sau lagăre, diferitele legi privind statutul evreilor îi exclud pe francezii considerați ca evrei ai înaltei funcții publice și mai multe profesii, în special educație, bar, presă, medicină.
Abrogarea legilor Vichy de către Franța Liberă a avut loc în ritmul recuceririi, din 1943 în Africa de Nord și Corsica , în 1944 în Franța. Noul cod de naționalitate a fost adoptat în 1945 și prevede în special că femeile pot transmite de acum înainte naționalitatea franceză. Naturalizarea este reformată: ne întoarcem de la trei la cinci ani de ședere minimă înainte de a începe o procedură, dar facilităm procedurile ulterior.
Codul naționalității adoptat în 1945 este complet liberal, ceea ce se explică parțial prin dorința de a rupe cu practicile și ideologia Vichy. Biroul Național pentru Imigrări a fost creat în 1945 la Ministerul Muncii. Cu toate acestea, anii 1945-1955 au cunoscut o stagnare a imigrației și chiar o scădere a proporției de străini în Franța (aproximativ 4% în 1955).
În timpul cuceririi, locuitorii urmează statutul teritoriului lor. În 1862, curtea din Alger consideră că „orice regnicol al țării cucerite își asumă prin simplul fapt de anexare naționalitatea țării în beneficiul căreia se face anexarea”. Cu toate acestea, în 1865, un jurisconsult a creat un nou statut, nativul , pe care Yerri Urban îl descrie ca „a treia categorie a dreptului naționalității”. Dacă nu trec printr-o procedură de „naturalizare”, locuitorii non-europeni ai coloniilor sunt cetățeni fără a fi pe deplin cetățeni până în 1946, sau chiar în 1958 când „dublul colegiu” a fost abolit în Algeria. Prin decretul Crémieux din24 octombrie 1870, cetățenia franceză deplină este atribuită tuturor evreilor din Algeria.
La momentul independenței, acest statut este reactivat, deoarece legislația franceză distinge francezii de „stare civilă de drept comun” care păstrează naționalitatea franceză, persoanele cu „stare civilă de drept local” care o pierd dacă nu subscriu o „declarație. de naționalitate franceză ”cu condiția de a locui în Franța. Această posibilitate întreruptă de legea9 ianuarie 1973, aplicabil de la 12 iulie 1973, pentru coloniile AOF și AEF, până în 1967 pentru algerieni. Apoi, fostul francez trebuie să folosească procedura de „reintegrare”, foarte aproape de naturalizare prin decret.
Cu legea Lamine Guèye și legea20 septembrie 1947având statutul organic al Algeriei, „algerienii musulmani” au devenit în mod legal cetățeni, păstrându-și starea civilă personală și numiți de administrație „Musulmani francezi din Algeria” (FMA). Cu toate acestea, în Algeria, alegătorii au votat în două colegii diferite până în 1958, iar votul femeilor musulmane, prevăzut în mod expres în statutul din 1947, a fost amânat până în 1958.
Cu toate acestea, în Franța metropolitană, algerienii se bucurau de aceleași drepturi ca și rezidenții metropolitani , fără a fi nevoie să renunțe la statutul lor personal . Au devenit migranți regionali precum bretonii și corsicanii , cu aceleași drepturi și datorii ca și ceilalți cetățeni francezi. Articolul 3 din legea din 1947 preciza „Când musulmanii francezi locuiesc în Franța continentală, aceștia beneficiază de toate drepturile legate de statutul cetățenilor francezi și, prin urmare, sunt supuși acelorași obligații”.
După independența Algeriei în 1962 , algerienii de „stare civilă de drept local”, sau „musulmani”, în Franța au fost considerați „refugiați” și nu „repatriați” ca cei de „stare civilă a„. Drept comun ”. Ordinea21 iulie 1962 și-au retras cetățenia franceză, cu excepția abonării unei „declarații de naționalitate recunoscătoare” în Franța înainte 22 martie 1967.
Caz de barakani (mayotte)Ca o prelungire a mișcării sociale din 2018 din Mayotte , senatorul LREM Thani Mohamed Soilihi a adoptat26 iunie 2018două amendamente în cadrul proiectului de lege pentru o imigrație controlată, un drept efectiv de azil și o integrare de succes prezentată de ministrul de interne Gérard Collomb, care ar reforma dreptul solului în Mayotte prin adăugarea unei noi condiții pentru a fi naturalizat: că cel puțin unul dintre cei doi părinți ai unui copil născut pe insulă a locuit în mod regulat pe teritoriu mai mult de trei luni de la data nașterii. Dacă Consiliul de stat a dat un aviz favorabil măsurii în temeiul articolului 73 din Constituție , care lasă loc de manevră în legislația autorităților locale de peste mări, această măsură este denunțată de istoricul și politologul Patrick Weil care o consideră periculoasă. precedent, contrar jurisprudenței Consiliului Constituțional (decizie a20 iulie 1993reamintind că orice restricție asupra drepturilor funciare ar putea viza doar un teritoriu anterior francez, care devenise independent). Președintele Emmanuel Macron susține măsura.
Cazul Legiunii StrăineDe natură simbolică, soldații Legiunii Străine , care prin definiție pot fi de naționalitate străină, pot deveni francezi, nu prin sângele primit, ci prin sângele vărsat.
În ceea ce privește legea, naționalitatea poate fi atribuită de alte ministere:
În Franța, regulile de determinare a naționalității franceze, cuprinse în Codul civil între 1804 și 1944, apoi în Codul naționalității din 1945 au fost reintroduse în 1993 în Codul civil, care formează titlul I st bis al cărții I st. asupra persoanelor fizice (art. 17-33-2). Cu toate acestea, aceste reguli se aplică numai în absența unor tratate sau convenții internaționale specifice (art. 17).
Ar trebui făcută o distincție între atribuirea cetățeniei franceze inițiale și achiziția ulterioară a acesteia .
Copiii născuți de cel puțin un părinte francez ( droit du sang , art. 18) sunt de origine franceză , pe de o parte, și cei născuți în Franța de cel puțin un părinte născut de el, pe de altă parte - chiar și în Franța sau Algeria înainte3 iulie 1962( dubla dreapta a solului , art. 19-3).
În aplicarea legislației care rezultă din legea 16 martie 1998, putem distinge trei moduri de dobândire a naționalității franceze:
Alături de procedurile de achiziție, există proceduri comparabile pentru reintegrarea în naționalitatea franceză a persoanelor care stabilesc că au posedat această naționalitate (de exemplu, algerienii născuți în Algeria franceză înainte de 3 iulie 1962).
Este francez, prin descendență , copilul al cărui cel puțin unul dintre părinți este francez. Este dreptul sângelui . Copilul unui tată francez și al unei mame franceze este francez de atunci1804, chiar dacă s-a născut în străinătate. Copilul unei mame franceze și al unui tată străin este francez de atunci1927 dacă născut în Franța și de atunci 1945 dacă este născut în străinătate.
Copilul născut în Franța este francez:
Ultima dispoziție de mai sus, cunoscută sub denumirea de „ dublu drept al solului ”, a fost instituită în 1851. Cu toate acestea, legea lasă beneficiarilor dreptului dublu al solului dreptul de a repudia cetățenia franceză prin declarație de la vârsta de 17 și șase luni și până la 19 ani cu condiția să poată dovedi cetățenia pe care o au de la unul dintre părinți prin declarație. Această opțiune va fi abolită prin legea26 iunie 1889care definește ceea ce Patrick Weil numește utilizarea republicană a drepturilor funciare (art. 19-3 din actualul Cod civil).
Articolul 19.3 din Codul civil care consacră acest „dublu drept al solului” permite marii majorități a „francezilor prin sânge” să ofere cu ușurință dovada naționalității lor, ceea ce ar fi, fără acest mijloc, o dovadă „diabolică”. ar necesita ca lanțul filiației să fie urmărit până la infinit.
Acest principiu, care combină dreptul la sânge și dreptul dublu al solului, nu a fost modificat din 1889.
Până în 1993, persoanele născute în Franța dintr-un părinte născut într-o colonie erau francezi prin atribuire. Acest lucru se referă doar la copiii oamenilor născuți în Algeria , apoi departamentele franceze, înainte de independența sa5 iulie 1962. Contrar dublei legi solitare , dreptul solitar simplu se atribuie cetățeniei franceze numai atunci când nașterea pe teritoriul francez constituie singurul element susceptibil de a fi luat în considerare pentru a determina cetățenia unui copil (deci articolul 19 din Codul civil atribuie Naționalitatea franceză a unui copil născut în Franța de părinți necunoscuți).
Persoanele născute în Franța de părinți străini obțin automat cetățenia franceză de drept la atingerea majorității legale, cu singura condiție de a avea reședința în Franța la împlinirea vârstei de 18 ani și de a locui de obicei acolo de la vârsta de 11 ani (pentru un minim perioada de 5 ani ). Această procedură pentru obținerea cetățeniei de drept este în vigoare din 1889 (dreptul simplu al solului), cu paranteză unică din 1993 ( legea Pasqua ) -1998 ( legea Guigou ). Cu toate acestea, legea lasă beneficiarilor dreptului de a murdări dreptul de a refuza cetățenia franceză între vârsta de 17 ani și jumătate și 19 ani.
Achiziționarea prin declarațieUnele persoane pot obține cetățenia franceză prin declarație în fața tribunalului de mare instanță. Aceasta se referă în principal la persoanele născute în Franța din părinți străini și soții străini ai francezilor. Cetățenia este conferită la cerere dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege.
Declarația de cetățenie se aplică în principal:
În cazul copiilor adoptați, Curtea de Casație consideră că declararea naționalității impune în prealabil ca documentele de stare civilă efectuate în străinătate să fie „legalizate” de consulatul francez în străinătate, în virtutea unui decret regal al marinei din august 1681 care prevede pentru legalizarea actelor stabilite de autoritățile străine, în ciuda abrogării acestuia de către art. 7 din Ordonanța n ° 2006-460. De asemenea, Curtea a admis acte „legalizate” de consulatul străin (în acest caz, consulatul chinez) în Franța.
Achiziționarea prin decretNaționalitatea se obține prin „decret de naturalizare ”. Procedura este destinată străinilor cu vârsta legală care au locuit de obicei pe solul francez timp de cel puțin cinci ani, perioadă care poate fi redusă în anumite cazuri (studii într-o unitate franceză, „servicii importante prestate Franței”). De la legea din 26 noiembrie 2003 referitoare la controlul imigrației, șederea străinilor în Franța și naționalitate , solicitanților de naturalizare li se evaluează „asimilarea comunității franceze” în timpul unui interviu individual. Decretul nr . 2011-1265 din 11 octombrie 2011 a înlocuit cunoștințele de interviu individuale în limba franceză prin producerea unei diplome de limbă franceză (DELF) de B1 . Candidații pentru naturalizarea peste 65 de ani sunt scutiți de la obținerea acestei diplome. Din 2011, articolul 21-24 din Codul civil prevede că „Nimeni nu poate fi naturalizat dacă nu își justifică asimilarea față de comunitatea franceză, în special printr-o cunoaștere suficientă, în funcție de starea sa, a limbii, a istoriei , cultura și societatea franceză, al căror nivel și metode de evaluare sunt stabilite prin decret al Consiliului de stat și drepturile și îndatoririle conferite de naționalitatea franceză, precum și prin aderarea la principiile și valorile esențiale ale Republicii.
La sfârșitul controlului asimilării sale, partea interesată semnează cartea drepturilor și obligațiilor cetățeanului francez. Această Cartă, aprobată prin decret în Consiliul de Stat, amintește principiile, valorile și simbolurile esențiale ale Republicii Franceze. "
Pentru persoanele care nu au o diplomă de franceză peste nivelul IV sau DELF, a fost creat un test simplificat de cunoaștere a limbii franceze, rezervat pentru aplicații de naturalizare și valabil timp de doi ani: Testul de cunoștințe de franceză pentru accesul la naționalitatea franceză ( TCF ANF).
Principalul motiv al refuzurilor și amânărilor pentru naturalizare prin decret rămâne lipsa integrării profesionale.
Pentru naturalizări din 1 st luna ianuarie în 2016, decretul de naturalizare este publicat în Jurnalul Oficial electronic autentificat de pe site- ul Légifrance .
Cazurile și modalitățile de pierdere a cetățeniei franceze sunt prevăzute în articolele 23 și următoarele din Codul civil. Orice persoană franceză care are o altă naționalitate poate cere în mod expres „repudierea” naționalității franceze (art. 23-3, 23-4 și 23-5). Această cerere trebuie validată printr-o hotărâre sau un decret, în funcție de situație.
Pierderea cetățeniei franceze poate fi declarată prin hotărâre atunci când un francez (sau ascendenții săi) nu a avut niciodată reședința obișnuită în Franța și nici nu și-a menționat cetățenia, de cincizeci de ani (art. 23-6). În plus, o persoană care locuiește în străinătate mai mult de cincizeci de ani „nu va avea voie să demonstreze că [ea] are naționalitate franceză prin descendență” dacă nici ea, nici părinții ei nu pot justifica că „a avut posesia de stat a francezei” (art. 30-3).
Francezul care „se comportă de fapt ca cetățeanul unei țări străine” (art. 23-7), adică „arată o lipsă de loialitate față de Franța” , sau care nu, nu a renunțat să exercite funcții cu o stat străin, în ciuda unei cereri din partea guvernului francez (art. 23-8), i se poate retrage cetățenia prin decret în Consiliul de stat .
Franța a semnat convenția internațională care limitează cazurile de apatridie , care interzice în mod explicit retragerea cetățeniei unei persoane care are doar una, dar nu a ratificat-o. La fel, Convenția europeană privind naționalitatea din 1997, care prevede că „oricine are dreptul la naționalitate” , a fost semnată, dar nu a fost ratificată de Franța. Mai mult, articolul 15 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede că „oricine are dreptul la o naționalitate” ; dar acest text are un domeniu juridic slab, pentru Consiliul de Stat este lipsit de valoare normativă.
În consecință, pentru constituționalistul Didier Maus , „legal nu există un text internațional care să angajeze Franța să interzică apatridia” . Dar pentru un alt expert constituțional, Dominique Rousseau , „simpla sa semnătură [a convenției din 1961] angajează [Franța] să respecte spiritul și scopul textului” .
Articolul 25 din Codul civil precizează că confiscarea cetățeniei franceze este posibilă pentru o persoană care „a dobândit calitatea de franceză” (deci care nu a obținut-o prin atribuire), „condamnată pentru o infracțiune sau contravenție care constituie o încălcare. interesele fundamentale ale națiunii ”, pentru„ terorism ”,„ infracțiune sau infracțiune prevăzută în capitolul 2 al titlului III din cartea IV a codului penal ”(spionaj, sediție, înaltă trădare militară etc.); faptul de a se sustrage „obligațiilor care rezultă pentru el din codul serviciului național” sau faptul că s-a „angajat în beneficiul unui stat străin în acte incompatibile cu statutul francez și care prejudiciază interesele Franței”. Articolul este declarat în conformitate cu Constituția de către Consiliul Constituțional , într-o chestiune prioritară de constituționalitate din ianuarie 2015. Actele trebuie să fie săvârșite cel târziu la zece ani după naturalizare, sau cincisprezece ani în caz de terorism (art. 25 -). 1).
Această procedură este utilizată în mod excepțional. Paisprezece persoane au fost private de naționalitatea franceză între 1989 și 1998, șapte între 1998 și 2007 . Întrebat pe acest subiect în 2010, Manuel Valls denunță dezbaterea privării de naționalitate ca fiind „o dezbatere greață și absurdă”.
Articolul 23-7 din Codul civil prevede că „un francez care se comportă de fapt ca cetățeanul unei țări străine poate, dacă are cetățenia țării respective, să fie declarat, prin decret, după obținerea aprobării statului Consiliului, pierzând calitatea francezei. » Această prevedere este rezultatul unui decret-lege al12 noiembrie 1938de Édouard Daladier și inclus în ordonanța din 19 octombrie 1945 luată de Charles de Gaulle . Este considerat conform de către Consiliul de stat prin decizia „Soț Speter” emisă la data de7 martie 1958, apoi 20 martie 1964(„Sieur și Dame Cornakowski”). Lipsa loialității față de Franța prin loialitatea față de o entitate străină a fost folosită de 523 de ori între 1949 și 1967 împotriva binationalelor în contextul Războiului Rece . Prevederile articolului 23 se aplică francezilor prin atribuire și persoanelor naturalizate.
16 noiembrie 2015, François Hollande , președintele Republicii, anunță ședința Parlamentului în Congres care dorește să extindă posibilitatea decăderii naționalității la dublul cetățean născut francez, pe lângă naturalizat. Pentru aceasta, un nou articol 3-1 ar fi adăugat la Constituția din 4 octombrie 1958, dar guvernul a întâmpinat un scepticism puternic din partea deputaților socialiști, unii dintre ei condamnând reluarea „uneia dintre măsurile sale emblematice” în Frontul Național . Potrivit diverselor sondaje efectuate în 2015, majoritatea francezilor spun că sunt în favoarea privării de naționalitate a teroriștilor binacionali.
30 martie 2016, Francois Hollande anunță abandonarea proiectului de decădere în urma unei discuții cu președintele Adunării Naționale, Claude Bartolone (PS) și președintele Senatului, Gérard Larcher (LR), după ce Senatul a introdus un proiect de lege modificat. Între timp, pe 23 decembrie, hashtag - ul #JeSuisBinational a fost creat de jurnalistul franco-marocan Ali Baddou cu ocazia unui tweet ( "Am crezut întotdeauna că a avea două naționalități a fost un atu. Astăzi aflu că acesta este un problemă ” ) și a fost preluată de alte binationale.
În fața administrației, sarcina probei deținerii cetățeniei franceze revine întotdeauna persoanei, cu excepția cazului în care aceasta deține un certificat de naționalitate franceză care este autentic până la o decizie judiciară contrară (art. 30 și 31-2 din Codul civil ). Acest certificat este stabilit de o autoritate judiciară: grefierul șef sau președintele instanței de district cu jurisdicție teritorială. Poate fi pus în discuție doar printr-o hotărâre a unei instanțe de același nivel.
Potrivit lui Maurice Maschino în 2002, persoanelor cu strămoși străini sau care s-au născut în străinătate li se poate cere, la reînnoirea documentelor de identitate, să furnizeze un certificat de naționalitate franceză. Livrarea acestuia poate fi lungă, ceea ce este considerat „omniprezent și discriminatoriu” de documentaristul Daniel Karlin sau de Liga Drepturilor Omului care a lansat o petiție în 2010 pentru abrogarea decretului de30 decembrie 2005.
Cu toate acestea, pentru majoritatea procedurilor administrative, producerea unei cărți de identitate este suficientă pentru a justifica deținerea cetățeniei franceze.
Au păstrat cetățenia franceză:
Numărul de „persoane cu naționalitate franceză” poate fi estimat la 1 st luna ianuarie 2008 dela aproximativ 63,26 milioane , sau 64,473,140 persoane care trăiesc pe pământ francez, minus 5,7% din străini, plus expatriații de naționalitate franceză (numărul cărora poate fi estimat la aproximativ 2,2 milioane ).
Francezii care locuiesc în Franța sunt distribuiți după cum urmează: 61.875.822 în Franța metropolitană , 1.877.318 în departamentele de peste mări (DOM, inclusiv Saint-Martin și Saint-Barthélemy ) și 720.000 în alte comunități de peste mări (COM, fără Saint-Martin și Saint-Barthélemy + Noua Caledonie ).
În principiu, deținerea uneia sau mai multor alte naționalități nu are niciun impact asupra naționalității franceze, deoarece Franța a denunțat capitolul I al Convenției Consiliului Europei din 6 mai 1963 privind reducerea cazurilor de naționalitate multiplă și a obligațiilor militare în caz de multiplă naţionalitate. Astfel, începând cu 5 martie 2009, dobândirea voluntară a cetățeniei unuia dintre statele semnatare ale prezentei convenții de către un cetățean francez nu mai atrage după sine pierderea naționalității franceze. În ceea ce privește drepturile și îndatoririle legate de cetățenie, Franța nu face nicio distincție între binaționali și alți francezi. Cu toate acestea, un bi-național francez nu poate, în general, să prevaleze naționalitatea sa franceză cu autoritățile celuilalt stat al cărui stat deține, de asemenea, naționalitatea atunci când își are reședința pe teritoriul său. El este apoi considerat în general de către acel stat drept cetățean exclusiv al acestuia.
Contrar numeroaselor atacuri împotriva dreptului solului în Europa și în special în Franța, majoritatea cetățenilor duali sunt „de origine”, prin dreptul la sânge , deoarece rezultă din părinți de origine diferită. În plus, indivizii născuți cu două naționalități, și , prin urmare , care nu au în mod voluntar dobândit altă cetățenie, indiferent dacă sunt sau nu sunt conștienți de „binationality“ lor, de foarte multe ori nu poate , în nici un renuntari caz, cum ar fi franco-francez. Algerieni sau Franco - Tunisienii prin naștere. Astfel, codul naționalității algeriene nu autorizează persoanele născute cu cel puțin două naționalități, inclusiv algeriana, să renunțe la aceasta din urmă. Un individ născut algerian și francez, care, prin urmare, nu a făcut un pas voluntar pentru a dobândi cetățenia franceză, nu intră în sfera de aplicare a articolului 18 privind pierderea cetățeniei din codul naționalității algeriene. Alegerea ar putea fi în cele din urmă făcută în detrimentul naționalității franceze, deoarece repudierea este posibilă din partea franceză. Legislația tunisiană este și mai restrictivă și nu prevede niciun mecanism pentru renunțarea deliberată la naționalitate. Numai Marocul lasă teoretic posibilitatea marocanilor născuți „binational” să-și piardă naționalitatea dacă, „având naționalitate de origine străină”, sunt autorizați să facă acest lucru „prin decret” (articolul 19 din codul naționalității).
Naționalitatea franceză permite:
Cetățenia europeană sau naționalitatea unei țări cu acorduri specifice cu Franța sau Uniunea Europeană este obligată să:
Un anumit număr de drepturi se aplică persoanelor care locuiesc în Franța, franceze sau nu, cum ar fi drepturile sociale, drepturile angajaților etc.
Cetățenia franceză necesită:
Pentru vehicule și persoane juridice:
Potrivit lui Patrick Weil , francezii împărtășesc „patru piloni care par să constituie codul socio-politic al Franței pentru francezi și în ochii lumii”:
Acești stâlpi sunt „forțe și factori de unificare și transformare, [ei] reprezintă indiferența - asimilarea - la care fiecare aspiră în anumite situații la fel de mult ca respectul pentru particularitatea sa în altele. Și acești stâlpi au stârnit cu atât mai multă adeziune cu cât au fost adesea implementați în recunoașterea acestei diversități a francezilor, într-un echilibru care oferă posibilitatea de a circula între identități compozite ”.
La 31 decembrie 2011, 1.594.303 cetățeni francezi au fost înregistrați în registrul mondial al francezilor care locuiesc în afara Franței. Cu toate acestea, informațiile furnizate de Ministerul pentru Europa și Afaceri Externe nu sunt complete, deoarece acestea se bazează pe declarații voluntare făcute de rezidenții francezi în străinătate, numărul lor real ar depăși două milioane.
Francezi stabiliți și înregistrați în afara Franței, clasificare pe țăriȚară | 2006 | 2007 | 2007/2006 |
---|---|---|---|
elvețian | 129.872 | 132.784 | + 02,2% |
Statele Unite | 116.438 | 111 875 | - 03,9% |
Regatul Unit | 111.186 | 107 914 | - 02,9% |
Germania | 108.821 | 099 288 | - 08,8% |
Belgia | 082.271 | 081.608 | - 00,8% |
Spania | 082.458 | 069.290 | - 16,0% |
Canada | 067.200 | 063 732 | - 05,2% |
Israel (cu excepția Ierusalimului) | 044.279 | 049.137 | + 11,0% |
Italia | 044,497 | 044 561 | + 00,1% |
Algeria | 041,498 | 036 782 | - 11,4% |
Maroc | 032 689 | 034.097 | + 04,3% |
Luxemburg | 022,981 | 023 854 | + 03,8% |
Olanda | 019 968 | 019 375 | - 03,0% |
Madagascar | 020.124 | 018 962 | - 05,8% |
China | 017 185 | 018 765 | + 09,2% |
Liban | 019.279 | 016 937 | - 12,1% |
Senegal | 017 834 | 016 966 | - 04,9% |
Brazilia | 016.559 | 016.467 | - 00,6% |
Tunisia | 016.421 | 015.931 | - 03,0% |
Australia | 017 312 | 014,442 | - 16,6% |
Ierusalim | 014.585 | 015 510 | + 06,3% |
Mexic | 014.492 | 014.315 | - 01,2% |
Argentina | 014 811 | 014 283 | - 03,6% |
Portugalia | 012 633 | 012 135 | - 03,9% |
coasta de Fildes | 013.018 | 009,491 | - 27,1% |
Gabon | 010.031 | 009 647 | - 03,8% |
Grecia | 008.678 | 009,220 | + 06,2% |
Monaco | 008.294 | 008 838 | + 06,6% |
Chile | 008.400 | 008,563 | + 01,9% |
India | 008.793 | 008.265 | - 06,0% |
Emiratele Arabe Unite | 008.045 | 008.497 | + 05,6% |
Japonia | 007.894 | 007.735 | - 02,0% |
Mauritius | 007 226 | 007.464 | + 03,3% |
Tailanda | 006 922 | 007.411 | + 07,1% |
Irlanda | 008 258 | 007 236 | - 12,4% |
Africa de Sud | 006 560 | 006.447 | - 01,7% |
Austria | 006.465 | 006 887 | + 06,5% |
Singapore | 005.089 | 005 462 | + 07,3% |
Camerun | 005 833 | 005.099 | - 12,6% |
Polonia | 005.152 | 005.025 | - 02,5% |
Egipt | 005 872 | 004.984 | - 15,1% |
Curcan | 004 719 | 004.947 | + 04,8% |
Rusia | 004.683 | 004 769 | + 01,8% |
Suedia | 005.317 | 004.607 | - 13,4% |
Mali | 005.026 | 004.506 | - 10,3% |
Venezuela | 005.823 | 004.502 | - 22,7% |
Djibouti | 005 495 | 004.426 | - 19,5% |
Vietnam | 003 955 | 004 375 | + 10,6% |
Norvegia | 003 933 | 004 273 | + 08,6% |
Andorra | 004.207 | 004.091 | - 02,8% |
Danemarca | 004.408 | 003.745 | - 15,0% |
Arabia Saudită | 003.657 | 003.549 | - 03,0% |
Republica Congo | 003.771 | 003 455 | - 08,4% |
Columbia | 003.468 | 003 180 | - 08,3% |
Burkina Faso | 003.090 | 003 172 | + 02,7% |
Benign | 003 722 | 003.025 | - 18,7% |
Noua Zeelanda | 002.714 | 002 883 | + 06,2% |
Peru | 002.684 | 002.797 | + 04,2% |
Cambodgia | 002.626 | 002.785 | + 06,1% |
A merge | 002.764 | 002.764 | + 00,0% |
Siria | 002.794 | 002.677 | - 04,2% |
Republica Dominicană | 002 885 | 002.619 | - 09,2% |
Republica Cehă | 002.749 | 002.500 | - 09,1% |
Indonezia | 002,774 | 002 318 | - 16,4% |
Finlanda | 002.158 | 002 244 | + 04,0% |
România | 002.643 | 002 208 | - 16,5% |
Ungaria | 002.336 | 002 201 | - 05,8% |
Guineea | 002.862 | 002 147 | - 25,0% |
Uruguay | 002.220 | 002 127 | - 04,2% |
Qatar | 001.504 | 001.802 | + 19,8% |
Republica Democrată Congo | 001.673 | 001.721 | + 02,9% |
Mauritania | 002 163 | 001.721 | - 20,4% |
Filipine | 001.501 | 001.639 | + 09,2% |
Nigeria | 002.023 | 001.625 | - 19,7% |
Malaezia | 001.738 | 001.596 | - 08,2% |
Comore | 001,473 | 001.590 | + 07,9% |
Angola | 001.447 | 001.577 | + 09,0% |
Coreea de Sud | 001.526 | 001.559 | + 02,2% |
Costa Rica | 001.534 | 001492 | - 02,7% |
Ecuador | 001.759 | 001.464 | - 16,8% |
Niger | 001495 | 001 445 | - 03,3% |
Haiti | 001 463 | 001,432 | - 02,1% |
Vanuatu | 001.354 | 001.424 | + 05,2% |
Paraguay | 001.207 | 001.262 | + 04,6% |
Taiwan | 001.301 | 001.258 | - 03,3% |
Laos | 001.278 | 001.209 | - 05,4% |
Serbia | 001228 | 001.207 | - 01,7% |
Cipru | 001.149 | 001.183 | + 03,0% |
Republica Centrafricană | 001.293 | 001.164 | - 10,0% |
Ciad | 001 160 | 001.151 | - 00,8% |
Iordania | 001.040 | 001.148 | + 10,4% |
Kenya | 001.028 | 000 975 | - 05,2% |
Kuweit | 000 926 | 000 966 | + 04,3% |
Slovacia | 000 948 | 000 938 | - 01,1% |
Bolivia | 000 912 | 000 909 | - 00,3% |
Iran | 001.012 | 000 883 | - 12,7% |
Croaţia | 000 847 | 000 872 | + 03,0% |
Ghana | 000 833 | 000 839 | + 00,7% |
St Lucia | 000 772 | 000 800 | + 03,6% |
Guatemala | 000 754 | 000 772 | + 02,4% |
Bulgaria | 000 623 | 000 737 | + 18,3% |
Ucraina | 000 637 | 000 732 | + 14,9% |
Bahrain | 000 636 | 000 683 | + 07,4% |
Panama | 000 767 | 000 668 | - 12,9% |
Etiopia | 000 696 | 000 659 | - 05,3% |
Salvador | 000 668 | 000 650 | - 02,7% |
Yemen | 000 563 | 000 645 | + 14,6% |
Trinidad și Tobago | 000 718 | 000 635 | - 11,6% |
Slovenia | 000 569 | 000 612 | + 07,6% |
Nicaragua | 000 579 | 000 556 | - 04,0% |
Cuba | 000 556 | 000 520 | - 06,5% |
Pakistan | 000 511 | 000 503 | - 01,6% |
Armenia | 000 510 | 000 493 | - 03,3% |
Oman | 000 430 | 000 473 | + 10,0% |
Sri Lanka | 000 488 | 000 471 | - 03,5% |
Libia | 000 484 | 000 470 | - 02,9% |
Tanzania | 000 465 | 000 453 | - 02,6% |
Seychelles | 000 362 | 000 417 | + 15,2% |
Burundi | 000 359 | 000 406 | + 13,1% |
Guineea Ecuatorială | 000 330 | 000 398 | + 20,6% |
Mozambic | 000 362 | 000 391 | + 08,0% |
Honduras | 000 416 | 000 384 | - 07,7% |
Sudan | 000 341 | 000 375 | + 10,0% |
Capac verde | 000 294 | 000 328 | + 11,6% |
Malta | 000 297 | 000 296 | - 00,3% |
salata de fructe | 000 299 | 000 284 | - 05,0% |
Kazahstan | 000 298 | 000 278 | - 06,7% |
Islanda | 000 273 | 000 267 | - 02,2% |
Zimbabwe | 000 278 | 000 253 | - 09,0% |
Bosnia si Hertegovina | 000 277 | 000 247 | - 10,8% |
Lituania | 000 230 | 000 245 | + 06,5% |
Birmania | 000 265 | 000 234 | - 11,7% |
Namibia | 000 218 | 000 233 | + 06,9% |
Zambia | 000 222 | 000 211 | - 05,0% |
Uganda | 000 262 | 000 202 | - 22,9% |
Surinam | 000 174 | 000 191 | + 09,8% |
Nepal | 000 184 | 000 189 | + 02,7% |
Afganistan | 000 226 | 000 189 | - 16,4% |
Letonia | 000 190 | 000 186 | - 02,1% |
Jamaica | 000 202 | 000 185 | - 08,4% |
Georgia | 000 172 | 000 184 | + 07,0% |
Rwanda | 000 245 | 000 175 | - 28,6% |
Bangladesh | 000 170 | 000 157 | - 07,6% |
Estonia | 000 148 | 000 138 | - 06,8% |
Azerbaidjan | 000 132 | 000 136 | + 03,0% |
Turkmenistan | 000 141 | 000 136 | - 03,5% |
Fiji | 000 138 | 000 135 | - 02,2% |
Guineea-Bissau | 000 106 | 000 124 | + 17,0% |
Brunei | 000 106 | 000 120 | + 13,2% |
Albania | 000 096 | 000 100 | + 04,2% |
Uzbekistan | 000 141 | 000 094 | - 33,3% |
Botswana | 000 089 | 000 098 | + 10,1% |
Mongolia | 000 074 | 000 084 | + 13,5% |
Bielorusia | 000 069 | 000 078 | + 13,0% |
Sfântul Scaun | 000 065 | 000 058 | - 10,8% |
Moldova | 000 000 | 000 063 | + 0-, -% |
Irak | 000 054 | 000 032 | - 40,7% |
Papua Noua Guinee | 000 036 | 000 030 | - 16,7% |