Sufix -acum este un sufix care formează toponime tipice zonelor geografice care au avut un vechi celtică vorbitoare de limba populație .
Sufixul -acum este uneori notat -acu (m) sau -acu pentru a reaminti că -m final este amuï în latină târzie. Astfel ar trebui remarcat în mod convențional -acu în galo-roman.
Spre deosebire de -anum care provine din latină, -acum este de origine galică . Forma galică este uneori notată -acon și datează din celta comună * -āko (n) .
Sufixul -acum concurează cu sufixul -anum , numai într-o zonă limitată a Franței, de la sud-vest (Gasconia ...) la sud-est în principal (Languedoc ...), adică - spune în toponime în -ac și altele în -an .
Un nou sufix -iacum a fost adesea creat de la sfârșitul antroponimelor în -ius + -acum , deci -i-acum . A devenit uneori un sufix autonom care permite derivarea din orice tulpină. Deci este adesea confundat cu simplu -acum în practică. Din acest motiv, în loc de -acum , denotăm - (i) acum .
De asemenea, remarcăm utilizarea a două variante, una în feminin singular - (i) ACA (> -aye , de exemplu: Bouaye , Loire-Atlantique) , iar cealaltă în feminin plural - (i) ACAS (> naționalitățile în Nordul Franței și în Belgia, exemplu: Taintignies , Belgia).
În cele din urmă, antroponimele galo-romane care se termină în -inus sau -inius combinate cu sufixul -acum dau terminația -iniacu devenită -ignac, -igny etc. în funcție de regiune (vezi tipurile toponimice din * Campaniacum și * Montaniacum ). -INIACU se încheie a dobândit treptat autonomia, și s - a adăugat , uneori , în mod direct, ca un nou sufix, la diferite nume de oameni pentru a forma un nume de domeniu.
Conform comparațiilor etimologice, este inițial un sufix adjectiv . Utilizarea ca adjectiv este verificată și în inscripțiile în limbile gală și latină: caracterizează un sanctuar ( Anualonacu „la sanctuarul lui Anualō”); el definește un zeu de exemplu: Marte Braciaca „zeul berii? "; indică originea familiei cuiva și localizează marinari pe coloana Nautilor ( nautae Parisiaci „marinari din Parisii ”). Prin urmare, are o dimensiune la fel de localizatoare. Localizarea adjectivului devine substantivizată ca în d (e) ae Rosmertae Dubnocaratiaco "Pentru zeița Rosmerta din Dubnocaratiacum". Această utilizare substanțială a dat naștere numelor de locuri. În acest caz, Dubnocarati- poate fi doar numele personal Dubnocaratius , care verifică teza lui Henri d'Arbois de Jubainville privind originea numelor în -iacum .
Acest sufix a fost perpetuat în Brittonic și scoțiană după evoluția fonetică: Welsh -og , vechi Breton -OC > Breton -euc > -ex , irlandeză -ach .
Coligny < * Kolin- (i) āko- corespunde probabil cu bretonul kelennec (cf. Quelneuc ), Cornish Kelynek (cf. Callinick și Kelynack), Welsh Clynnog și Irish cuilneach care înseamnă „loc plantat cu holly”.
Inițial, -acum este utilizat în principal pentru a obține apelative toponimice sau hidronimice. Acești radicali sunt uneori greu de identificat, vechiul celtic continental fiind o limbă încă puțin cunoscută.
Printre cele mai vechi mențiuni ale unui toponim în -acum din Galia, găsim Nemetacum menționat Nemetacon în jurul anului 170 d.Hr. AD, numele antic al lui Arras . Se bazează pe termenul galon nemeton care înseamnă „sanctuar”, de unde și sensul general al „lăcașului de cult”. În numele Bavay , atestat în jurul anului 300 sub formele Bagacum, Bagaco , este vorba despre un nume de copac * bāgos care era probabil numele de „ fag ” în celtică. Forma originală a lui Bavay ar trebui să fie * Bāgākon , care trebuie să fie și forma primitivă a numelui pădurii Beiach (Elveția) care a fost germanizată în timpul progresiei alamanilor . Cu toate acestea, utilizarea lui - (i) acum cu antroponim este verificată din bronzurile din secolul III E Champoulet : numele personal Dubnocaratius conținut în toponimul Dubnocaratiaco (vezi mai sus).
Alte exemple de formațiuni în - (i) acum bazate pe un radical galic:
Poate și dintr-un apelativ latin sau galo-roman:
Cu toate acestea, este folosit mai târziu ( Iulius Cezar nu citează niciun nume în -acum în Comentariile sale despre războaiele galice ) și mai general pentru a forma nume de domenii pe baza proprietarului lor.
Numele persoanelor întâlnite cu acest sufix pot fi, de asemenea, tipic galice, galo-romane, latine sau chiar germane.
Se găsește în sute de nume de municipii, sub diferite forme care caracterizează regiuni distincte sau zone lingvistice. De exemplu, antroponimul latin Aurelius se află în același timp la originea comunelor Aurillac și Orly și Maximiacum duce la fel de bine la Messimy ca la Meximieux . Moda antroponimelor latine s-a răspândit în Galia cu dominație romană și este foarte bine atestată în dedicațiile inscripțiilor care menționează adesea numele galic al unui tată, însoțit de numele latin al fiului sau diferite nume latine precedate sau urmate. porecle. În unele cazuri, un antroponim aparent latin poate suprapune un nume de origine gală , astfel încât numele personale latine Lucus, Lucius , Lucanus etc., având în vedere frecvența lor extremă în Galia, se pot suprapune cu un nume personal galic * Lucos , * Locos ( cf. Irish Luch, Lochán ), bazat pe numele galic al lupului, chiar al linxului și pe care îl găsim în numeroasele Lucy , Lucey , Luçay , Lucé etc.
Acest mod de formare gazetar ar putea, potrivit unor experți, va continua pana in jurul VII - lea secol , când a fost transmis de creații de tip roman. Aceasta ar explica numele locurilor învecinate, bazate pe același antroponim cu acest sufix, pe de o parte, și cu un apelativ roman, pe de altă parte. Exemplu: Boisney / Boincourt cu numele personal germanic Boto : * Bot-iniacu / * Boton-cort ( n suplimentar este sfârșitul regimului de caz în franceza veche, antroponimul fiind întotdeauna în regimul de caz în toponimele din - curtea ) sau Bréquigny / Bracquemont cu numele personal germanic Brakko : * Brakk-iniacu / * Brakko-mont .
Charles Rostaing insistă asupra diseminării acestui sufix: „Numele din -acum sunt foarte numeroase: formează al douăzecilea din totalul numelor locurilor locuite; se găsesc peste tot în Franța, cu excepția departamentului Alpes-Maritimes și sunt destul de rare în Provence și Languedoc , care sunt mai romanizate. ". Acest sufix este, la fel ca în Alpes-Maritimes, aproape inexistent în Țara Bascilor și Corsica .
În această provincie, evoluția fonetică a sufixului * -āko (n) a dus la numeroase variante, în special - oc în nord-vest, - ec în zona de vest de limita dialectelor celtice în secolul al XIX-lea și - euc , distribuția dintre care pare să preia granița teritoriului galic al coriosoliților . Varianta - ac studiată de Bernard Tanguy în teza sa de doctorat este prezentă în estul Bretaniei și pare blocată de limita naturală formată de Loire spre sud. Această diversitate de produse * -āko (n) se explică adesea prin ipoteza implementării grupurilor britanice din insula Britaniei (Marea Britanie) din secolul al IV- lea, inclusiv ipoteza dezvoltată de Leon Fleuriot. Cu toate acestea, acest sufix ar corespunde mai degrabă cu limita maximă a retragerii utilizării celticului spre vest decât cu o expansiune spre est condusă de bretonii insulari, a căror prezență în Armorica este doar foarte mică.
În mod normal, în regiunile de limbă oïl , - (I) ACU a evoluat fonetic în -ay, -é, -y etc., trecând printr-o etapă - (i) ac într-o epocă prost definită.
Nu este întotdeauna cazul în Bretania Armoricană, unde bretonul a fost vorbit în comun cu galo-romanul. Astfel găsim în sudul Bretaniei (Loire-Atlantique, Morbihan) și în est (Ille-et-Vilaine, Côtes d'Armor) numeroase toponime care se termină în - (é) ac , precum Brignac ; Moreac ; Vignac ; Campénéac ; Montennac , Lohéac , Loudéac , Tinténiac , Carnac etc. care au toate echivalentele lor stricte în alte regiuni, cum ar fi Brigné ( Saumurois ), Brignac (Languedoc-Roussillon); Mory (Nord-Pas-de-Calais), Morey (Burgundia); Vigny (Lorena); Champigny , Campagnac ; Montigny , Montagnac ; Închiriat (Pays de la Loire); Taintignies (Belgia), Tintignac (Limousin); Carnac-Rouffiac , Charnat , Charnay etc.
Două teorii explică menținerea -ac IX - lea secol, când în acel moment el a fost schimbarea -e , -y , etc. în zona romanică.
Împreună cu utilizarea lui -ac , limba bretonă va introduce sufixul * -ōgon care este folosit în general în numele oamenilor sau al sfântului. În etapa a vechiului Breton * -ōgon devine -og (notat -OC sau -uc franceză) și -eug (notat -euc ) la XII - lea secol și în cele din urmă -ex (notat ec ) la XV - lea secol. Astfel, pentru a folosi exemplele anterioare, avem dublete Brignac / Brigneuc (Plumaugat, Côtes-d'Armor); Moréac / Morieux (Côtes-d'Armor, Morioc în 1211 apoi Morieuc ); Vignac / Vignoc (Ille-et-Vilaine); Campénéac / Campeneuc (Tinteniac, Ille-et-Vilaine, Campenoc XI - lea secol).
Disclaimer: Hărțile de mai jos oferă doar o imagine de ansamblu asupra distribuției sufixului -acum în Franța și, prin urmare, nu sunt exhaustive. Mai mult decât atât, variantele regionale ale acestui sufix se găsește în mod normal numai în regiunile în cauză, atât de multe terminații analoage menționate pe hărțile, în afara regiunilor lor de origine sunt , de fapt , alte sufixe fără legătură cu -acum , de exemplu: -e / -y în domeniul occitan sau -eu / -eux din nordul Franței.
În plus, nu există nicio mențiune pe aceste hărți ale acestui sufix în afara granițelor actualului teritoriu național, deși există în majoritatea țărilor care au cunoscut o populație de stoc celtic, și anume: Belgia, Elveția, sudul Germaniei, extrem de nordul Italiei , Marea Britanie etc.
Exemple:
Se termină în -ac , din -acum , numai în sud și în Bretania.
Terminația în -la , provenind de la -acum numai în Auvergne, Limousin și centru - est.
În nordul sud-vestului, Charentes formează o anomalie . Nu mai sunt occitani din secolul al XV- lea , după repopulare în urma ravagiilor războiului de sute de ani . O linie substanțial est-vest între Rochefort-sur-Mer și Ruffec separă denumirile în -ac în sud și -é , -ey , -ay sau -y în nord.
Regiuni franco-provensale (Centru-Est: -eu / -eux / -aix / -eix / -ex / -at )Se termină în -eu (x) , în nord, nu provin din -acum.
Se termină în -ax , -ex, -aix și -eix
Se termină în -ay . În domeniul occitan , acestea nu provin din -acum
Se termină în -ai . În departamentul Orne , -ay a devenit -ai prin decizia Consiliului General. Obernai și Niedernai în Alsacia nu sunt nume în -acum
Se termină în -é . Provin din -acum doar în vest, în altă parte este excepțional
Se termină în -ey . În sud-vest, nu provin din -acum
Se termină în -y , -igny , -illy . În sud -y nu este derivat din -i-acum , de exemplu terminația -uby în sud-vest
Terminația în -ach, -ich și -lg în Franța, de la -acum , numai în Alsacia și Lorena , în altă parte, este un alt sufix.
[Sursa: Albert Carnoy, „De Plaatsnamen met -acum in het Vlaamsche land”, în Verslagen en mededelingen van de Koninklijke Vlaamse Academie voor Taal- en Letterkunde (1933) [ citește online (pagina consultată la 19 decembrie 2012)] ]
Utilizarea sufixului - (i) acum a fost bine documentată în Insulele Britanice încă din antichitate și multe tipuri toponimice se găsesc pe continent.
Sufixul a evoluat fonetic - (i) awc, - (i) awg- > - (i) og . Ca și în toponimia antică a Marii Britanii și cea a Europei continentale, este combinată fie cu un apelativ, fie cu un nume personal.
- (i) acum a dat - (i) ack sau -ick în engleză în toponimia din Cornish
În afară de țările menționate mai sus, utilizarea * - (i) akon este rară. Cu toate acestea, există o mică concentrație limitată în nordul Italiei ( Insubria ), în orașul metropolitan Milano și în provincia Bergamo , Como , Monza și Brianza , Lecco , Lodi , Novara , Varese și Veneto . Forma evoluată este -ago , de exemplu Carnago care pare să fie echivalentă cu Carnac, Asiago cu numeroasele Azay , Azé , Aisy . Municipiile fac, de asemenea, parte din aceasta ; Arsago Seprio ; Arzago d'Adda ; Assago ; Barzago ; Bellinzago Lombardo ; Bellinzago Novarese ; Binago ; Bodio Lomnago ; Bovisio-Masciago ; Brissago-Valtravaglia ; Bulciago ; Burago di Molgora ; Busnago ; Cadegliano-Viconago ; Cadorago ; Camairago ; Cambiago ; Capiago Intimiano ; Caponago ; Casciago ; Cassago Brianza ; Cassano Magnago ; Cavenago d'Adda ; Cavenago di Brianza ; Cavernago ; Cazzago Brabbia ; Cazzago San Martino ; Cergnago ; Cislago ; Cocquio-Trevisago ; Comezzano-Cizzago ; Comignago ; Cucciago ; Cusago ; Dairago ; Dolzago ; Filago ; Fortunago ; Gerenzago ; Giussago ; Gorlago ; Grezzago ; Gussago ; Imbersago ; Inzago ; Jerago con Orago ; Lardirago ; Legnago ; Lorenzago di Cadore ; Luisago ; Lurago d'Erba ; Lurago Marinone ; Magnago ; Mairago ; Maniago ; Marcignago ; Massanzago ; Masciago Primo ; Medolago ; Mezzago ; Moriago della Battaglia ; Mornago ; Ornago ; Orsago ; Osnago ; Ossago Lodigiano ; Palazzago ; Parabiago ; Pessano con Bornago ]; Puegnago sul Garda ; Rezzago ; Ronago ; Secugnago ; Senago ; Sozzago ; Sumirago (cu fracțiile sale de Albusciago (it) și Menzago (it) ); Tregnago ; Urago d'Oglio ; Vanzago ; Vedelago ; Vercurago ; Volpago del Montello .
Pe de altă parte, acest sufix este aproape absent în Spania, unde se recunosc totuși destul de multe toponime de origine celtiberiană. Observăm câteva exemple rare în Aragon sub forma -ago ca Lechago , Litago . Există încă câteva în nordul Spaniei.