Robert, contele de Paris

Robert, contele de Paris Romanic al Imperiului de Jos
Pagina de titlu a celei de-a patra serii de Povești de la gazda mea .
Autor	Walter Scott
Țară	Scoţia
Drăguț	nuvelă istorică
Versiunea originala
Limba	Engleză , scoțiană pentru Lowlands
Titlu	Contele Robert de Paris
Editor	Cadell  (ro) ( Edinburgh ) Whittaker and Co. ( Londra )
Data de lansare	1 st luna decembrie 1831
versiunea franceza
Traducător	Auguste-Jean-Baptiste Defauconpret
Editor	Charles Gosselin
Locul publicării	Paris
Data de lansare	1831
Tipul suportului	4 vol. în-12
Serie	Din proprietarul meu ,  seria a 4- a
Cronologie
Anne de Geierstein Castelul Periculos

Robert, Comte de Paris (în engleză, contele Robert de Paris ), uneori intitulat Le Comte Robert de Paris , este un roman istoric al autorului scoțian Walter Scott . A apărut sub pseudonimul Jedediah Cleishbotham în 1831 (anul înainte de moartea lui Scott), împreună cu The Perilous Castle . Acestea sunt ultimele două romane publicate Scott în secolul al XIX - lea  secol . Ele formează a patra serie de Povești ale gazdei mele .

Acțiunea are loc la începutul primei cruciade , în 1097 . Baronii ajung la Constantinopol , poarta spre Asia . Apoi are loc o ciocnire de culturi și mentalități: într-o țară în care „nu este ușor să distingem ce este adevărat sau fals, real sau iluzoriu” , brute occidentale lacome, simple și hotărâte trebuie să se ocupe de jocul tulburat al orientalilor vicleni.

Geneză

În 1825, Scott a menționat a treia cruciadă în Talisman . În februarie 1826 , în timp ce scria Woodstock , a citit Cronica bunului cavaler Messire Jacques de Lalain . El crede că există material acolo pentru un roman de cavalerie. Dar abia patru ani mai târziu, în toamna anului 1830 , a început să scrie cartea inspirată de lectura sa din Cronica  : Robert, comte de Paris .

Sănătatea scriitorului se deteriorează, iar cei din jurul său sunt alarmați. Scott este entuziasmat de romanul său, apoi pentru altul scrie în același timp, Castelul periculos . Medicii i-au prescris o schimbare de aer. Scott a vrut să-și termine mai întâi cele două cărți, care s-au dovedit a fi foarte dureroase: a fost afectat de îndoială și, de asemenea, s-a confruntat cu critici severe din partea prietenului său și tipograf Ballantyne.

Pseudonim și editor fictiv

În primele trei serii de Povești din gazda mea , Scott folosește pseudonimul Jedediah Cleishbotham și editorul fictiv Peter Pattieson. În 1819 , pe ultima pagină a celei de-a treia serii, o notă de editor anunța că Poveștile gazdei mele se încheiaseră și că Jedediah Cleishbotham „dispăruse în aer” . Scott se răzgândește după doisprezece ani. Robert, Comte de Paris și Le Château Perilleux vor forma o a patra serie de Povești ale gazdei mele , în patru volume (la fel ca seria precedentă). Autorul folosește pentru această ocazie pseudonimul lui Jedediah Cleishbotham. Iar personajul ridicol care poartă acest nume precede primul roman cu o lungă introducere, în felul său. Pe de altă parte, în capitolul unu, naratorul fictiv Pattieson nu se pune în scenă așa cum a făcut-o înainte.

Publicare

A patra serie de Povești ale proprietarului meu , cuprinzând contele Robert de Paris ( Robert, comte de Paris , două volume și jumătate) și Castle Dangerous ( Le Château perilleux , volume unu și jumătate), este publicată pe1 st luna decembrie 1831(anul înainte de moartea lui Scott) la Cadell  (în) în Edinburgh și la Whitaker and Co din Londra.

Acestea sunt ultimele două romane publicate Scott în secolul al XIX - lea  secol . Siege of Malta and Bizarro , neterminat, nu va fi publicat decât în 2008 .

Locurile romanului

Cea mai mare parte a poveștii are loc la Constantinopol, pe latura europeană a Bosforului . Un episod are loc nu departe de Scutari ( Üsküdar ), pe partea asiatică. Astăzi, orașul Istanbul se întinde pe ambele maluri.

Palatul Blaquernal

Palatul Blaquernal, așa cum îl numește Scott, este Palatul Blachernae , o reședință imperială. Este situat la capătul nordic al zidului lui Teodosie , între meterețele Blachernae și cele ale Cornului de Aur . Nu este o insulă arhitecturală ca în vest, ci o suprafață de 200 de  hectare, inclusiv terase, grădini, biserici, administrații - și clădiri împrăștiate formând cel puțin patru palate. Deoarece fiecare împărat a adăugat la construcția inițială o dependință care îi purta numele și care era considerată un palat: se afla în special palatul lui Alexis Comnenus .

Grand Palais , la sud-est a orașului, a fost din ce în ce neglijat.

Capela Maicii Domnului Lăncilor Sparte

Robert de Paris spune că, în Franța, înainte de a-i provoca pe cavalerii trecători, a meditat noaptea în capela Notre-Dame-des-lances-rompues. Este, fără îndoială, capela închinată Sfântului Drausin , episcop de Soissons  : se spunea că oricine petrecea noaptea în rugăciune în fața mormântului sfântului devenea invincibil. Drausin a fondat o mănăstire într-o suburbie a Soissons, apoi a stabilit-o în oraș. Sfântul episcop a fost înmormântat în capela vechii mănăstiri. Cinci ani mai târziu, în 680 , rămășițele sale au fost transferate la capela noului stabiliment. Această mănăstire situată în oraș a fost cunoscută ulterior sub numele de mănăstire Notre-Dame. A fost distrus în timpul Revoluției .

Cadrul istoric

După căderea Imperiului Roman de Apus , în 476 , The Imperiul Roman de Rasarit menține secole zece (istoricii numesc Imperiul Bizantin până la XVII - lea  secol ). Este de cultură greacă și de religie creștină ortodoxă (romanul este situat la 43 de ani după schisma din 1054 ). Capitala sa este Constantinopolul, un punct de trecere pentru cruciați: traversând strâmtoarea Bosfor, ajung în Asia.

Garda Varangiană

Garda Varegul a împăratului Alexis este format din mercenari străini, numit varangilor (sau varangilor , la fel ca în traducerile în franceză ale romanului lui Scott). Acest nume desemnează scandinavii ( danezii și mai ales suedezii ). Dar bizantinii nu fac diferența între scandinavi și sași . Trupele lor varange sunt în mare parte alcătuite din sași.

Prima cruciadă

Palestiniană , care a fost o parte a imperiului, se află în mâinile musulmanilor din VII - lea  secol . Prima cruciadă , destinat să - l susțină din nou, a avut loc în 1096 , la 1099 . Un prim val, care urma să fie exterminat de turci , a fost numit „  cruciada cerșetorilor  ”: Gautier Sans-Avoir s-a prezentat în fața Constantinopolului pe20 iulie 1096, Petru Eremitul la 1 st  august .

Al doilea val, numit „Cruciada Lorzilor” sau „Cruciada Baronilor”, cel care inspiră romanul, este de altfel redutabil. Include patru armate:

• primul este comandat de Hugues de Vermandois  ;
• al doilea de Godefroy de Bouillon și fratele său Baudouin de Boulogne  ;
• al treilea de Raymond al IV-lea, contele de Toulouse  ;
• al patrulea de Bohémond de Tarente , însoțit de nepotul său Tancrède de Hauteville .

Perioada romanului

Romanul se deschide odată cu apropierea, la granițele Imperiului, a stăpânilor primei cruciade. Din punct de vedere istoric, Hugues de Vermandois a sosit la Constantinopol în noiembrie 1096 , Godefroy de Bouillon pe 23 decembrie , Bohémond de Tarente pe9 aprilie 1097și Raymond de Toulouse douăsprezece zile mai târziu. Fără să dea nicio dată, Scott îi face să sosească într-un mod mai grupat.

rezumat

Sosirea cruciaților

Armatele primei cruciade ajung treptat în fața Constantinopolului. În starea slăbită a imperiului său, împăratul Alexis trebuie să rămână precaut. El caută să uimească baronii pentru a-și da importanță în ochii lor, fără a se micșora nici de josnicie, nici de minciună. În timp ce i-a primit cu cele mai mari onoruri și i-a acoperit cu aur, i-a pus pe turci sau pe sciți să taie în bucăți detașamentele pierdute. În timp ce servea sărbători șefilor, el a pus trupele lor să distribuie mâncare stricată, apă poluată, făină amestecată cu cretă, var sau alte substanțe dăunătoare, „pentru că a fost cu adevărat dificil să concepi, spune el, tot ce stomacul unui Frank poate digera ușor ” .

Strălucirea lui Robert

Crezând că nu își pot începe decent cruciada atacând un imperiu care este bastionul creștinismului, liderii cruciaților sunt de acord să ia, vrând nevrând, un jurământ de loialitate față de împărat: mărșăluind pe rând în fața lui, recunosc el pentru „stăpânul suzeran natural” al tuturor provinciilor pe care urmează să le cucerească. După ce Bohemond a depus jurământul, împăratul dorește să-l însoțească pentru câțiva pași. Un Frank, contele Robert de Paris, a profitat de ocazie pentru a sta pe tronul imperial. Îl insultă pe Alexis, îl provoacă, apoi răspândește cuvinte disprețuitoare pentru că împăratul evită lupta individuală.

Cruciații încep să traverseze Bosforul. Seara, Robert împinge bravada până când merge, în compania soției sale, la un banchet dat de Alexis. Pe parcurs, el este provocat într-o luptă cu armele în mână de Hereward, un săsesc al Gărzii Varengiene, care vrea să răzbune onoarea împăratului. Dispretuind acest adversar nevrednic, Robert isi rezerva raspunsul.

Drogat în timpul banchetului, este aruncat într-o temniță, în timp ce soția sa belicoasă, Brenhilda, este curtată de Nicéphore Brienne, ginerele împăratului. Colegul de celulă al lui Robert este un tigru, al cărui craniu îl zdrobește cu o scară treptată. Alți adversari intră la rândul lor în celulă. Robert trebuie să înfrunte un orangutan , apoi un paznic și, în cele din urmă, Hereward. Lupta se transformă în favoarea lui Hereward. Dar cei doi bărbați decid asupra unui armistițiu: aici îi va permite lui Robert să scape, îl va ajuta să-și găsească soția și, în schimb, Robert va fi de acord să-l întâlnească într-un câmp închis.

Conspirația

Între timp, împăratul are satisfacția de a-i cunoaște pe toți cruciații de pe partea asiatică a Bosforului. Acum se poate dedica prevenirii unui alt pericol, o conspirație condusă de trei bărbați: propriul său ginere Nicéphore Brienne, comandantul gărzii varangiene Ahile Tatius și filosoful Agélastès. Fiecare intenționează să devină împărat, eliminându-i pe ceilalți doi când va veni momentul.

Aici și Robert descoperă că Brenhilda și „scutierul” ei Berthe sunt alături de Agélastès, furnizorul plăcerilor Nicephore. Brenhilda, nemulțumită de respingerea ofertelor acestuia din urmă, îl provoacă într-o singură luptă: dacă va câștiga, Robert va fi eliberat; dacă pierde, va aparține câștigătorului. Aici, care participă ascuns la scenă, este surprins să recunoască în Berthe dragostea tinereții sale din Anglia.

Misiunea lui Berthe

Aflăm că Nicephore, temându-se să fie tratat ca un laș, a decis să se confrunte cu Robert și nu cu Brenhilda. În continuare, află de la comandantul său că insurecția va avea loc în timpul luptei individuale. Vom profita de această adunare de mulțimi și oameni înarmați și de această rară apariție publică a lui Alexis. Împăratul va fi ucis.

Aici știe că Nicephorus va avea grijă să pregătească lupta individuală. Ar fi necesar să se obțină prezența cruciaților pentru a le garanta toată loialitatea și pentru a-l salva pe Robert de moarte sigură. Berthe este responsabilă pentru transmiterea mesajului. Trece Strâmtoarea Bosfor. Merge în tabăra cruciaților, nu departe de Scutari. Ea obține de la Godefroy de Bouillon că el trimite, pentru a ajuta la luptă, 50 de  lance de câte 10 bărbați. Pentru a nu întoarce spatele Palestinei, astfel încât dorința lor „să rămână înregistrată fără ștergere în Cancelaria Cerului” , cei 500 de cruciați merg călare înapoi până la punctul de îmbarcare.

Alarmat de o prezicere din partea lui Agelastès, care îl face să se teamă de răzbunarea divină, împăratul dorește să se lase în pace cu conștiința sa. El mărturisește Patriarhului Zozimus. La sfârșitul mărturisirii sale, el dorește să sublinieze că crimele pe care tocmai le-a mărturisit nu sunt opera sa, ci aceea a schemierilor care l-au redus la luarea unor măsuri riguroase. El profită de ocazie pentru a încerca să obțină sprijinul lui Zozimus, știind că acesta din urmă îl vede pe Agélastès drept un păgân feroce. Împăratul își cere părerea despre patriarh: care sunt nemulțumirile pe care le pot folosi conspiratorii pentru a-i revolta pe soldați și pe locuitori? Zozime răspunde că uciderea foarte popularului Ursel este o sursă serioasă de nemulțumire și cea mai probabilă cauză a revoltelor. În schimbul „potopului de beneficii” care îi va fi plătit prin intermediul penitenței, Zozimus promite împăratului sprijinul Bisericii.

Conspiratorul Ursel nu a murit. Omul nefericit stăruie de trei ani, în condiții abominabile, într-o temniță întunecată. Împăratul îi însărcinează un medic sclav să-l pună din nou în picioare, astfel încât să poată apărea în public a doua zi.

Lupta

A doua zi, soldații Gărzii nemuritoare și cetățenii implicați în conspirație au văzut detașamentul cruciaților care traversează Bosforul pentru a se întoarce la Constantinopol. Nu sunt alarmați, deoarece Agélastès îl mituise pe Bohemond să se alăture insurgenților. Bohemond, însă, nu este unul dintre ei: neîncredere în el, Godefroy i-a interzis să se alăture detașamentului. Împăratul nu vrea să-i revadă pe cruciați în orașul său. El ordonă navelor sale să le atace. Cruciații forțează blocada, aterizează pe malul vestic și își iau locul în jurul listelor.

În palat, în același timp, condamnat la moarte de către împărat, Nicéphore Brienne a fost condus la moarte. Împărăteasa și fiica ei reușesc să-i smulgă harul. Nicéphore va fi ținut prizonier timp de douăzeci și patru de ore, în timp ce se iau măsuri pentru a garanta liniștea publică.

Mulțimi și nemuritori au populat câmpurile de luptă. Strigătele răsună: „Ursel! Ursel! ". Împăratul anunță atunci că Ursel nu este mort. Fostul conspirator avansează într-adevăr în arenă, împodobit cu haine bogate. El îl asigură pe împărat de sprijinul său loial. Un vestitor anunță că complotul a fost stricat și că împăratul iartă șefii. Oamenii își îndreaptă apoi gândurile spre duelul așteptat.

Robert apare în alergare. Nicéphore Brienne nu apare când i se cheamă numele. Atunci Hereward se oferă să lupte în locul lui, deoarece Robert i-a promis o luptă în câmp închis. Robert acceptă. Confruntarea are loc pe jos, cu toporul varangian. Începe foarte prudent de ambele părți. Atunci furia îi apucă pe cei doi bărbați, atacurile devin din ce în ce mai violente și sângele curge. Robert începe să se enerveze pe o opoziție atât de lungă, cu care nu este obișnuit. În cele din urmă, după ce a prefăcut, poate să lovească Hereward cu marginea armei sale. Varangul se clatină. Robert este pe cale să-l termine, când din adunare apare o voce de femeie. Berthe îi amintește lui Robert că el este în viață numai datorită ei. Robert, recunoscându-și datoriile, economisește aici.

În continuare îl urmează pe Robert în Țara Sfântă. La întoarcerea în Italia, s-a căsătorit cu Berthe. Se întoarce în Anglia natală. Datorită mijlocirii lui Robert cu Guillaume le Roux , el a obținut terenuri în Hampshire .

Personaje

Robert de Paris

Sursă

Personajul lui Robert este creat de Scott dintr-un incident pe care Anne Comnenus îl relatează în Alexiad , fără a da numele tulburătorului: „Jurământul a fost depus; dar când s-a terminat totul, un anume nobil dintre acești comiți a avut îndrăzneala de a se așeza pe tronul Împăratului. „ Acest nobil îi spune ulterior împăratului rugăciunile sale noaptea într-o capelă din Franța și așteptările din ziua respectivă, pe drum, de a-l provoca pe orice cavaler care ar urma să treacă în acest fel. Este filologul Charles du Fresne du Cange , care presupune că acest om este Robert de la Paris, un descendent al contilor de la Paris (ultimul conte de Paris , în Evul Mediu este Othon, care a murit în 1032 ).

Personajul romanului

Scott îl urmărește pe Du Cange în ipoteza sa. El l-a făcut pe Robert un conte , un coleg al Franței cu sângele lui Carol cel Mare . De dimensiuni colosale, el este unul dintre cei mai puternici oameni ai secolului și unul dintre cei mai curajoși din armata cruciaților. Trăsăturile sale nobile și mândre exprimă liniște și dispreț. Aerul său este serios și hotărât. O tentă de entuziasm scânteia în ochii lui vioi. Are un caracter înflăcărat și emoționant, brusc franc, belicos, puternic dominat de vanitate. Dispretuiește aurul, cu excepția cazului în care cucerirea lui vine cu un pericol. Cavaleresc, generos, entuziast, el posedă „calitățile, parțial reale și parțial convenționale, pe care oamenii din rangul său și din țara sa le-au extras din spiritul cavaleriei” . Dar vitejia lui tinde să-l facă să piardă cu totul bunul simț. Fantastic, este „incapabil să urmeze orice sfat în afară de cel al imaginației sale bizare” . Într-o naivitate consternantă, el trage sabia pentru a asculta cea mai mică poveste minunată care îi oferă posibilitatea aventurii: crezând în aiurea unei prințese vrăjite, el propune să meargă imediat să o trezească. A patru săruturi de dragoste - știind că primul o transformă într-un balaur care respira focul. El ar pune în pericol succesul întregii cruciade „mai degrabă decât să sacrifice o oportunitate de a întâlni un antagonist demn într-un câmp închis” sau va pierde șansa de a aduce un omagiu Notre-Dame-des-lances-brues. Pentru Agélastès, el este obtuz și pervers, incapabil să audă rațiunea. Pentru Bohémond, acest „nebun” are un „caracter amărât de nenorocire și dezamăgire” .

Familia imperială

• Alexis Comnenus , împărat roman, personaj istoric. "Nu mai multă putere asupra provinciilor dezmembrate ale imperiului său decât are un cal pe jumătate mort asupra părților corpului său, pe care corbul și vulturul au început deja să cadă pentru hrana lor". „ Atribuie un grad de pompă care pare să anunțe o„ mare slăbiciune a minții ” . El este „mândru să afișeze asupra persoanei sale semnele distinctive ale diferitelor ordine ale nobilimii și să le confere altora” . Fără nevoia de a fi temut de conspiratorii străini sau de familie, el ar fi putut fi privit „ca un prinț cinstit și uman”  : dă dovadă de bunătate, face să cadă mai puține capete și să spargă mai puțini ochi decât predecesorii săi. Prin urmare, personajul său prezintă un „amestec de bun simț și slăbiciune, de josnicie și demnitate, de discreție prudentă și lipsă de energie” . Poziția lui îl cere să-și mascheze mereu sentimentele și să afecteze să fie deasupra pasiunilor umane - ceea ce este departe de a fi adevărat. Jertfe pentru umili expeditori, dar care sunt „rușinea secolului său, mai degrabă decât a lui”  : el se reduce la adoptarea „unui sistem politic bazat și rușinos” , el folosește în mod obișnuit „viclenie și disimulare în loc de înțelepciune și perfidie în loc de curaj ” . Dar este poate o combinație inteligentă de viclenie și înțelepciune care îi permite să-și conducă poporul în interesul public și al lui. Dacă posedă perfect manevrele politicii, stăpânește și arta războiului. Desigur, uneori arată, dacă se îndoiește de valoarea trupelor sale, reticența de a lupta. Dar, fără a fi dus la luptă individuală, uneori își riscă cu îndrăzneală viața în luptă. Este deosebit de periculos atunci când cineva încearcă să-și reducă pensionarea. Superstițios, chiar dacă îl ascunde. Are un interes viu pentru afacerile Bisericii. Având - sau afectând să aibă - erezie în groază, el îi urmărește fără milă pe cei care greșesc. Dar sentimentele religioase pe care le manifestă nu îi conving pe toată lumea. Ipocrit, potrivit soției sale. Idiot, potrivit Agélastès. Poltron, potrivit lui Robert de Paris.
• Irène Doukas , împărăteasă, personaj istoric. Demn, superb, o ambiție rece. Urât de caritatea și bunătatea sa, potrivit fiicei sale. Creează o veche ură conjugală.
• Anne Comnène , fiica cuplului imperial, personaj istoric. Aici are 27 de ani și lucrează deja, într-un stil pompos și monoton, la Alexiad (istoric, Anne are 13 ani când sosesc baronii la Constantinopol). Grațios și plin de viață. Maniere frumoase. Pasiuni energetice. Spionează cele mai mici mișcări ale soțului ei „cu gelozia unei tigrete” . Frumos și învățat. Limbile rele sugerează, totuși, că „era mai frumoasă într-un moment în care era mai puțin învățată” . Urmărește de bunăvoie subiecte despre care nu știe nimic, spune în Alexiada evenimentelor pe care nu le-a trăit. O stimă de sine oarbă, prea învățată, potrivit tatălui său. Femeie și copil prost răsfățat, potrivit Agélastès.
• Nicéphore Brienne , soțul Annei, personaj istoric. Pe cât de viguroasă, cât de bine făcută Știe cum să manevreze armele. Supărat, înaltă părere despre sine. Este dintr-o gospodărie foarte puternică, care l-a determinat pe Alexis să-l ia ca gineră. El are titlul de Cezar - dar care nu mai desemnează a doua persoană a imperiului: Alexis a avut grijă să-l plaseze pe Sebastian (propriul său frate) deasupra rangului de Cezar. Acest lucru l-a determinat, fără îndoială, pe Nicephore să se implice în comploturile lui Agélastès. Nu este sclavul regulilor onoarei. Succes cu femeile. Intenționează să-și folosească timpul după bunul plac. Afectează să aibă cea mai mare venerație pentru bursa soției sale. Cu toate acestea, curtenii cred că ar dori să se vadă scutit de întâlnirile soporifice ale cercului literar pe care familia imperială le reunește în mod regulat. Urmând sfaturile lui Agélastès, și-a pierdut reputația de om rezonabil și reputația de lider curajos. O grăsime presumptuoasă, voluptoasă, dezmierdătoare, conform aceluiași Agélastès. Un nerecunoscător și un prost, potrivit împăratului. Un whipper vorbăreț și un fanfaronaj, potrivit lui Robert.

Șefii cruciaților

• Bohémond , Normand al Siciliei, fiul lui Robert Guiscard . Figura istorică (viitorul Bohemond I st al Antiohiei). Om de stat inteligent, de egoism și ambiție nestăvilit. Curaj indomitabil. Lăcomie scăzută. Interesul său personal este singurul său ghid în cruciadă. Multă influență asupra celorlalți cruciați, din relația sa trecută cu împăratul.
• Godefroy de Bouillon , duce de Basse-Lotharingie , personaj istoric. „Unul dintre cei mai înțelepți, mai nobili și mai curajoși” lideri ai cruciadei. Buna sa credință și generozitatea i-au adus stima prinților și a contilor. Zelul său pentru religie, respectul pentru Biserică și pentru demnitarii ei au atașat clerul de ea. Dreptatea, liberalitatea și sinceritatea lui îl fac popular printre cei umili.
• Tancred de Otranto , nepot de Bohemond, personaj istoric (viitorul Prinț al Galileii ). „Cel mai nobil dintre cavalerii creștini. "

Alte personaje

• Înspre Hampton , aproximativ 22, creștin. Exilat din Anglia după moartea tatălui său Waltheoff, un insurgent saxon . Soldat desăvârșit, ofițer subaltern (polițist sau sergent) al gărzii imperiale varangiene , se luptă cu toporul purtat de tatăl său la bătălia de la Hastings „împotriva bandișorilor normandi” . Înalt și viguros. Un aer de sinceritate cât de bun simț. Virtute simple și primitive. Fermitate. Nu știe nici frică, nici ezitare. Reticenți în a lăsa nepedepsită o insultă. Ușurința și îndrăzneala: nici stânga, nici necivilă. Foarte atent. Pătrunderea. Un ton de sinceritate directă. Calitatea sa de barbar îi permite să se elibereze de regulile politeții artificiale. Conform utilizării sașilor, el nu are nici cea mai mică atenție pentru titlul celor cărora li se adresează - mai ales dacă sunt normanzi sau franci , care dețin deja puternic „privilegiile sistemului feudal , mumiile a artei heraldice și a distincțiilor pe care cavalerii le pretindeau că aparțin exclusiv ordinii lor ” . Are o afecțiune sinceră pentru comandantul său Ahile Tatius, chiar dacă, sub masca respectului, ascunde un sentiment intim de superioritate. Încrezător de acest insurgenț, el a reușit, de asemenea, să câștige încrederea împăratului. De o inteligență limitată și barbară, de o nesimțire stupidă, conform lui Ahile Tatius, care vede în el doar un „măgar pe care natura l-a blestemat dându-i atât de puțină judecată” . Un bătăuș fără umanitate, potrivit lui Robert, „lipsit de orice sentiment de onoare și rușine” .
• Ahile Tatius, acolouthos („următor”, deoarece datoria lui este să urmărească în permanență persoana împăratului), adică comandantul gărzii varange . Puțin curajos. Un ton afectat de importanță și superioritate. Cu toate acestea, el respectă valoarea lui Hereward și îi arată afecțiune și bunătate. Generos și liberal cu privire la oamenii săi. El îi face să creadă că favorurile acordate de împărat se datorează mijlocirii sale. O elocțiune bombastică, josnicia unui curtez formalist și ceremonial. Când pronunță numele Preasfintei Sale Majestăți sau chiar când se gândește la ea, nu uită niciodată să-și pună mâna pe cască și să adauge o serie de epitete ornamentate. Aici îl consideră prietenul său. Anne îl vede ca fiind curajos și cu o fidelitate dovedită. Un înșelător laș, potrivit împăratului. Pentru complicele său Agélastès, el este doar un laș, lipsit de principii, un jumătate barbar lipsit de bun simț, „un nenorocit care a primit doar o jumătate de educație, care nu știe decât să ia jumătăți de viață. să nu gândească și care îndrăznesc doar jumătate, ale căror gânduri cele mai sărace […] nu sunt produsul propriului creier. "
• Nicanor, mare protospathaire („primul om de sabie”), adică general-șef al forțelor Imperiului. În continuare, a clarificat în instanță că nu l-a văzut niciodată în luptă „decât dacă o javelă ajunge” la pericol.
• Zozimus, Patriarhul Constantinopolului .
• Michel Agélastès, cunoscut sub numele de „Elefantul”, peste 60 de ani, poate peste 70 de ani . Mare, grasă și dolofană. Chel, o barba alba de o lungime prodigioasa. Rece, stoic. „Rămășița vechii filozofii păgâne” , el crede cu greu „în adevărul creștinismului” . El face să creadă că comunică cu vechii zei și că atrage cunoștințe supranaturale de la ei. Afectează „manierele severe, o cunoaștere profundă și o neprihănire austeră” . El pare să nu poftească niciun loc, să nu caute nici o considerație. El vine la palat doar dacă i se cere. Cu toate acestea, el pare să aibă o mare influență asupra comportamentului oamenilor și să se ridice foarte sus și ușor la curte. Poartă zdrențurile, principiile și limbajul descurcat al filosofilor cinici ai antichității. Dar zdrențele sunt extrem de curate, omul încearcă să facă plăcere prin capricii, respectă strict respectarea ceremonialului impus în prezența familiei imperiale. Are numeroase haine bogate, pietre prețioase și bijuterii. „Schitul” său constă din apartamente somptuoase, decorate cu statui de nimfe goale, unde servește sărbători pentru familia imperială. Nu este glumețul rău pe care vrea să-l apară, care îi face pe oameni să râdă pe cheltuiala sa sau pe a celorlalți. Are o judecată profundă, o minte pătrunzătoare, o abilitate insinuantă. Un „șarpe” , potrivit împăratului, un maestru în arta minciunii și a disimulării. A început prin a fi bufonul curții, a pătruns în toate secretele sale, s-a făcut stăpân pe toate intrigile de acolo, a clocit o pânză de imposturi, a corupt gardienii. Sub masca bunei umori, el încurajează viciul. Folosind „jargonul specios al filozofiei” , el abuzează de toate credințele religioase și de toate principiile moralei. Sub aerul său fidel, el conspiră acum cu Nicefor și Ahile Tatius. Și, dacă eșuează, nu se dă scump pentru complicii săi. Dar împăratul îl cunoaște și este suspect de el. Judecata, virtutea și înțelepciunea profundă, potrivit Annei, care îl vede ca fiind cel mai mare dintre filosofii Imperiului. „Un bătrân fățarnic”, potrivit lui Robert. Un ticălos, un șefant ingenios , conform Hereward.
• Diogene, sclavul lui Agélastès.
• Agathe, „scutierul și garda de corp” a lui Brenhilda. Tânăra și frumoasa. Vigoros, puternic constituit. Fostă, în Anglia, ea era Berthe, fiica lui Engelred, Franklin  (ro) în Hampshire , un insurgent saxon aliat - la fel ca tatăl lui Hereward - cu Edric Forestierul . Ea își dăduse credința lui Hereward acolo. Fusese apoi capturată de tatăl Brenhildei, în timpul sacului mănăstirii unde se refugiase. O docilitate și o blândețe naturală, dar capabilă de îndrăzneală. Un atașament extraordinar pentru Brenhilda. Evită să îi reproșez pericolele la care se expune, ceea ce îi permite uneori să-și dea cu părerea și să aibă influență asupra ei.
• Brenhilda d'Aspramont, în vârstă de 26 de ani. Singura fiică a cavalerului d'Aspramont. Soția lui Robert. De o vitejie egală cu a lui. De o mare frumusețe. Un aer mândru și maiestuos. Un costum pe jumătate masculin. „O ființă care stă în mijloc între bărbat și femeie” , potrivit Agélastès. Unul dintre acele amazoane neînfricate pe care le vedem în primul rând în lupte în această perioadă. Omoară un lider mercenar scitic cu o singură lovitură de sabie în cap. Când era o fată tânără, numeroșii ei pretendenți au trebuit să lupte într-un câmp închis. După care, învingătorii au trebuit să se confrunte cu ea însăși. Unul după altul, toți au fost învinși. Cavalerul eronat Robert a făcut cunoscut faptul că voia să concureze cu teribila domnișoară, dar deloc să-i obțină mâna. Enervată de o asemenea dispreț, a pierdut întâlnirea. Dar Robert a cedat în cele din urmă farmecului ei și s-a căsătorit cu ea. Au mers împreună la capela Notre-Dame-des-lances-rompues. Acolo, au provocat doi cavaleri, cărora le-au mușcat praful. Au continuat împreună viața unui cavaler vagabond, înainte de a lua crucea. Brenhilda este loială soțului ei. Pe cât de sinceră este, și ea crede în jocurile de cuvinte ale unei frumoase prințese fermecate pe care patru sărutări de dragoste le pot aduce la viață. Prin urmare, este foarte geloasă să-și vadă soțul hotărât să dea o încercare.
• Zedekias Ursel. Fost conducător al cohortei nemuritorilor romani. Impetuos. Știință militară, înțelepciune politică. Curajos, cinstit, virtuos. Curajos, liberal. După ce a conspirat împotriva lui Alexis, a fost închis timp de trei ani într-o temniță. Se crede că este mort. Dar el încă trăiește în afecțiunea nemuritorilor și a locuitorilor orașului.
• Sylvain, orangutan . Aici încredere în sine mai mult decât în ​​oameni, „veșnic ocupat înșelându-se sau distrugându-se reciproc” .
• Douban, bătrân sclav doctor.

Acasă

Robert, contele de Paris este foarte popular printre cititori, dar în detrimentul criticilor. Această carte desconcertantă, incongruentă, în care se traversează în special un tigru și un orangutan, ridică multe comentarii contradictorii: fantezie extravagantă pentru unii comentatori, simplă compilare de arhive istorice pentru alții.

Analiză

Henri Suhamy amintește că acesta este un roman istoric , adică atât un roman cât și un curs de istorie: Scott ar împinge aici logica artei sale până la consecințele sale finale., Restabilind mentalitățile, visele și bântuirile timpului și locului; loc ambiguu, între vest și est, cu intrigi în toate parcelele bizantine și întortocheate din subterane și coridoare ale palatelor labirintice.

Cu toate acestea, Laffont și Bompiani cred că „darurile lui Walter Scott ca povestitor sunt greu de găsit în acest roman” .

Traduceri

O traducere franceză de Auguste-Jean-Baptiste Defauconpret , intitulată Robert, comte de Paris: roman du Bas-Empire , a apărut în patru volume în-12 la Paris , la Charles Gosselin, în 1831 (ediția în limba engleză este publicată la 1 st decembrie a acelui an).

O traducere de Albert Montémont apare sub titlul Le Comte Robert de Paris , într-o ediție cu 27 de volume a lucrărilor lui Scott ( 1830 - 1832 ), la Paris, la Armand-Aubrée.

Ediție critică în limba engleză

Contele Robert de Paris a fost pregătit pentru publicare de fiul lui Scott, John Gibson Lockhart , și de editorul Cadell  (în) . John H. Alexander susține că versiunea publicată de ei este „redactată, fără gust și îngrijită” . El propune o ediție bazată pe manuscris și pe ceea ce s-a păstrat din intențiile inițiale ale autorului: Walter Scott, contele Robert de Paris , ed. JH Alexander , Edinburgh University Press, 2006.

Adaptare

În 2000 , Alexander Inshakov  (ru) a adaptat în mod liber romanul pentru televiziunea rusă, sub titlul „Рыцарский роман”  (ru) (romanul Rytsarskiy) .

Note și referințe

1. (în) scrisoarea lui Walter Scott din 19 februarie 1826 pe books.google.fr , în John Gibson Lockhart , Memoriile vieții lui Sir Walter Scott , Paris, Biblioteca europeană a lui Baudry, 1838 t.  IV, p.  17. Georges Chastellain , Cronica bunului cavaler messire Jacques de Lalain , pe books.google.fr , Paris, Verdière, 1825. Cronica nu va fi de Georges Chastelain, așa cum am crezut mult timp. Kenneth Urwin, „Georges Chastelain: la Vie, les travaux”, pe books.google.fr , Slatkine, 1975, p.  85 și 86.
2. (ro) „Contele Robert de Paris”, pe walterscott.lib.ed.ac.uk , 19 decembrie 2011.
3. „Pentru cititor”, The Fortune Officer, în Lucrările lui Walter Scott , Furne, 1830, t.  X, p.  455.
4. (în) Porscha Fermanis, „Walter Scott,  The Siege of Malta and Bizarro  ” romtext.cf.ac.uk la 12 noiembrie 2009, „copie arhivată” (lansare din 14 ianuarie 2012 pe Internet Archive ) . Accesat la 20 aprilie 2018.
5. „Palatul Blachernae”, pe istanbulguide.net .
6. „În jurul Tekfur Sarayi”, la apamee.com .
7. „Palatul Alexis Comnenus”, pe istanbulguide.net .
8. Robert, contele de Paris , în Lucrările lui Walter Scott , Paris, Furne, Gosselin, Perrotin, 1836, t.  XXIV, p.  21 și 425.
9. „Sfântul Drausin”, pe orthodoxievco.net .
10. Alban Butler, Jean-François Godescard , Vieți de părinți, martiri și alți sfinți principali , pe books.google.fr , Besançon, Outhenin-Chalandre, 1841, t.  II, p.  201.
11. Scott dedică o notă lungă paznicului varang. Robert, contele de Paris , ed. cit., p.  36, nota 1. A se vedea, de asemenea, p.  38, 39, 53.
12. Robert, contele de Paris , ed. cit., p.  123 și 146.
13. Robert, contele de Paris , ed. cit., p.  147.
14. Robert, contele de Paris , ed. cit., p.  148.
15. Robert, contele de Paris , ed. cit., p.  330 și 331.
16. Anne Comnène , Alexiade , liv. X, cap. X, 6. Citat de John Gibson Lockhart , „Avertisment”, în Walter Scott, Robert, comte de Paris , ed. cit., p.  20.
17. Du Cange face această presupunere în notele la ediția sa a Alexiadei . Joseph-François Michaud , Biblioteca Cruciadelor , pe books.google.fr , Paris, Ducollet, 1829, t.  III, p.  394.
18. Jean-Joseph Expilly , Dicționar geografic, istoric și politic al galilor și al Franței pe books.google.fr , Amsterdam, 1768, t.  V, p.  567.
19. Robert, contele de Paris , ed. cit., p.  247.
20. Robert, contele de Paris , ed. cit., p.  159.
21. Robert, contele de Paris , ed. cit., p.  317.
22. Robert, contele de Paris , ed. cit., p.  28 și 29.
23. Robert, contele de Paris , ed. cit., p.  29.
24. Robert, contele de Paris , ed. cit., p.  31.
25. Robert, contele de Paris , ed. cit., p.  143.
26. Robert, contele de Paris , ed. cit., p.  166.
27. Robert, contele de Paris , ed. cit., p.  299.
28. Robert, contele de Paris , ed. cit., p.  67.
29. Robert, contele de Paris , ed. cit., p.  294.
30. Robert, contele de Paris , ed. cit., p.  105.
31. Robert, contele de Paris , ed. cit., p.  314.
32. Robert, contele de Paris , ed. cit., p.  59.
33. Robert, contele de Paris , ed. cit., p.  248.
34. Robert, contele de Paris , ed. cit., p.  116.
35. Robert, contele de Paris , ed. cit., p.  260.
36. Robert, contele de Paris , ed. cit., p.  243.
37. La momentul primei cruciade , Patriarhul Constantinopolului era Nicolae al III-lea Kirdiniat Grammaticos. „Lista oficială a patriarhilor din Constantinopol, partea a II-a”, pe histoire-fr.com .
38. Robert, contele de Paris , ed. cit., p.  207 și 208.
39. Robert, contele de Paris , ed. cit., p.  255.
40. Robert, contele de Paris , ed. cit., p.  249.
41. Robert, contele de Paris , ed. cit., p.  241.
42. Potrivit lui Scott, aceste amazoane „nu erau foarte rare” . Este inspirat în special de a doua soție a lui Robert Guiscard , Sykelgaite , despre care Anne Comnène vorbește de mai multe ori în Alexiade . Robert, contele de Paris , ed. cit., p.  160, nota 1 și p.  426.
43. Robert, contele de Paris , ed. cit., p.  273.
44. Henri Suhamy , Sir Walter Scott , Fallois, 1993, p.  414.
45. Henri Suhamy, op. cit. , p.  414-416.
46. Laffont, Bompiani, Noul dicționar de lucrări din toate timpurile și din toate țările , col. „Cărți”, Bompiani, Laffont, 1994, t.  Eu, p.  1315.
47. Joseph-Marie Quérard , La France littéraire sau Dicționar bibliografic al oamenilor de știință, istorici și oameni de scrisori din Franța , pe books.google.fr , Firmin Didot, 1836, t.  VIII, p.  571.
48. „Lucrările lui Walter Scott”, pe catalog.bnf.fr .
49. (în) „Contele Robert de Paris” Ediții noi ale lucrării lui Scott, pe walterscott.lib.ed .
50. (în) „roman Rytsarksiy (2000)”, pe imdb.com , 2016 (accesat la 30 iulie 2016).

Vezi și tu 

Articole similare

• Prima cruciadă
• Walter Scott

Link extern

Walter Scott, Robert, comte de Paris , pe books.google.fr , Paris, Furne, Gosselin, Perrotin, 1836. Trad. Defauconpret.