În gramatică , o propoziție poate fi considerată ca un întreg autonom, reunind unități sintactice organizate în funcție de diferite rețele de relații mai mult sau mai puțin complexe numite subordonare , coordonare sau juxtapunere .
Acustic sau vizual, totuși (adică atât vorbit, cât și scris), propoziția apare ca o succesiune de cuvinte (la fel cum un tren apare ca o succesiune de vagoane).Autonomia poate fi definită ca un predicat (în franceză, cel mai adesea un verb conjugat) asociat cu o modalitate de rostire (afirmație, interogare, ordonanță, exclamare în sens restrâns, inițiată de un marker exclamator).
Prin urmărirea spontană a gândurilor și a izbucnirii necontrolate de emoții, mai degrabă decât planificarea structurată a sintaxei, un astfel de tip de propoziție ajută la împărtășirea stării de spirit a vorbitorului. În scris, aceasta este cel mai adesea o figură de stil :
Și am avut un moment de disperare absolută. Primul din viața mea conștientă. Un moment de ură pură, de asemenea, față de această femeie trufașă și de trăsnetele ei. (Françoise GIROUD, Lecții private . Fayard, 1990)Aceste trei propoziții formale formează o singură sintactică. Ultimele două propoziții (propoziții nominale) sunt de fapt apoziții ale substantivului „ moment ” al primei propoziții.Gramatica tradițională numește astfel de unități clauze independente . Acestea sunt fie juxtapuse de un semn de punctuație, cum ar fi virgula, punct și virgulă, punct dublu, liniuță, sau conectate printr-o coordonată (coordonate, prin urmare):
Sunt sărbătorile: dorm în.Cele două segmente separate de colon sunt legate semantic (al doilea este consecința primului), dar sintactic sunt independente . Astfel, deși aparțin aceleiași propoziții formale, aceste două segmente pot fi perfect analizate ca două propoziții independente.Știm că există propoziții private de subiect (acestea sunt în principal propoziții imperative), dar numai propoziția nominală constituie un caz special real. Verbul formează cu subiectul nodul semantic al propoziției verbale, dar verbul este singurul care constituie nucleul său sintactic .
Teză nominală (sau propoziția averbale ) este o propoziție a cărei bază se sprijină pe un alt element decât verbul (adjectiv, un grup nominal, un adverb, un grup prepozițional). Se combină, ca o propoziție, cu o modalitate de enunțare, afirmația (uneori cu un supliment de afect): Une belle ville, Toulouse (Bernanos, ex. Din Lefeuvre 1999) Nu este faimoasă, a mea, a mea mică! (Bernanos, de ex. Din Lefeuvre 1999) întrebarea: Încă îmbibată de religie, soția ta? (Feydeau, ex. Din Lefeuvre 1999) ordinul: la unghie, Lagarde și Michard (Ernaux)
Deci propoziția nominală poate conține și două elemente ca mai sus. În acest caz, putem spune că există un început de organizare ( prin urmare, un început de sintaxă ); putem fi, de exemplu, în prezența unui subiect (sau a unui suport) și a unui element juxtapus care ne informează asupra acestui subiect. În propozițiile de mai sus, avem nucleul (sau predicatul) urmat de subiect (sau suport). Absența unui verb ne invită să ghicim tipul de legătură existent între aceste două elemente: Alte exemple:
Robie de obicei. Adică „Obiceiul este o robie” sau chiar „Suntem sclavul obiceiurilor noastre”. O, Calvarele și morile deșertului, insulele și pietrele de moară.Frază nominală a lui Arthur Rimbaud în Enfance / Illuminations .
Propoziția averbale poate consta și dintr-un singur element:
Marea. Sărbătorile. Soarele. Camping. Minunat. Adică (de exemplu) "Iată-ne la malul mării. Sunt sărbătorile." Acolo este soarele. Campăm. E minunat."[Notă: „Minunat”. este o propoziție adjectivală, și nu una nominală, deoarece este alcătuită dintr-un adjectiv calificativ.]
Alte exemple: Foarte bun, foarte bun și foarte nou ca aromă; o descoperire, draga mea! (Maupassant, ex. Din Lefeuvre 1999)
Poate avea o semnificație atributivă ca în cazurile enumerate până acum, dar și o semnificație existențială, care prezintă existența unui obiect: la fiecare pas, șanțuri, mărăcini, tufișuri (Daudet, de ex. Din Lefeuvre 1999)
și chiar uneori, o semnificație procesuală care implică o dinamică care se realizează în timp: Vizita Mlle Chantal. (Bernanos, ex. Din Lefeuvre 1999)
În stânga, marea invizibilă, care se rostogolea ușor ... (Daudet, de ex. Din Lefeuvre 1999)] O propoziție asintaxică poate fi totuși interpretată .
În afară de cazul special al propoziției nominale, subiectul și verbul sunt cei doi constituenți principali ai propoziției. Sintaxa reală nu începe până când nu avem această structură minimă, subiect și verb:
Anatole doarme.Cu toate acestea, dacă pentru a exista dintr-un punct de vedere semantic, propoziția are nevoie de un subiect și un verb, din nou, din punct de vedere strict sintactic, este verbul, și singur, care constituie centrul acestuia, deoarece subiectul depinde de verb (și asta, chiar dacă, din punctul de vedere al morfologiei flexive , verbul este de acord cu subiectul).
Pe scurt, în afară de elementele nesintactice, o frază este organizată în jurul verbului (îl vom numi nucleu ), iar printre elementele care depind de acesta (vom numi aceste elemente, sateliții ), subiectul are primatul.
Gramaticii actuali consideră, în general, că propoziția de bază este: declarativă (deci, nici interogativă , nici exclamativă , nici prescriptivă ), afirmativă (deci, nu negativă), activă (deci, nici pasivă, nici pronominală), în final, constituită cel puțin din un subiect și un verb (deci, nu nominal ). Una peste alta, definiția ideală a unei propoziții ar fi: secvență formată din două grupuri obligatorii de cuvinte și unul sau mai multe elemente opționale. Definiție preluată din La grammaire moderne: Descriere și elemente pentru didactică , depozit gramatical propus de Marie-Claude Boivin și Reine Pinsonneault.
Elementele care scapă de regulile sintaxei (așa-numitele elemente non-sintaxice ), sunt cuvinte sau sintagme , neavând nicio relație, directă sau indirectă, cu miezul propoziției (adică verbul). Prin urmare, ele sunt total independente de discursul de nivel superior în care sunt inserate (vorbim despre inserție în acest sens):
Ieri, aș pune mâna în foc , l-am trecut pe bulevard. Fără paranteză , propoziția ar fi: „Ieri, l-am trecut pe bulevard”. Vă voi plăti, i-a spus ea , înainte de august, credința animalelor , dobânzile și principalul. ( Jean de La Fontaine - Cicada și furnica ) Fără incizia „ i-a spus ea ” și fără paranteze „ credința animală ”, planul principal al discursului este următorul: „Vă voi plăti înainte de august, dobândă și principal. "În interjecție (care este o categorie gramaticală reală) ca și în exclamație (care este orice categorie gramaticală utilizată ca interjecție), există o sarcină afectivă foarte puternică .
Vai! Usa ! Ghinion ! Prima propoziție este o interjecție reală, a doua și a treia sunt exclamații folosind nume folosite ca interjecții.ApostrofApostroful sau invocarea este o funcție a numelui sau a pronumelui . Nici un satelit al verbului, nici un satelit al subiectului (cel mult un satelit al propoziției), apostroful nu face posibilă denumirea persoanei (sau a lucrului personificat) căruia i se adresează discursul. Cel mai adesea este un substantiv sau un pronume personal dezarticulat de la a doua persoană ( tu sau tu ). Locul său este relativ liber, dar de obicei găsim apostroful la începutul unei propoziții:
Salome , fii înțelept! Vii aici.Este un discurs inclus, încorporat într-un alt discurs, fiecare dintre aceste două discursuri, având propria sintaxă și, uneori, propriul său enunț . Pe cale orală, pentru a clarifica faptul că cele două discursuri sunt pe planuri diferite, vorbirea secundară (uneori numită propoziție incidentă sau subpropoziție ) este adesea rostită cu o intonație plană .
ParantezeParanteza , ca de conținut (și nu ca un semn grafic ), de cele mai multe ori este format din informații suplimentare (uneori, unele digresiunea), cu privire la toate sau o parte a discursului de nivel superior:
Un rău care răspândește teroarea, / [...] Ciuma ( deoarece trebuie să fie numită prin numele său ), / [...] A purtat război împotriva animalelor. ( Jean de La Fontaine - Animale bolnave de ciumă )Discursul raportat (The vorbire directă în sine) este în mod normal închisă de ghilimele.
Cu toate acestea în ceea ce privește vorbirea directă , dar în interiorul vorbire indirectă, de data aceasta, găsim grava . Acesta conține verbul introductiv care indică cine vorbește vorbirea în cauză . Poate fi inserat între virgule în corpul propoziției sau respins la sfârșitul propoziției. Când subiectul verbului este un pronume personal, acesta devine subiect inversat (plasat după verb, cu cratimă).
Ce făceai pe vreme caldă? îi spuse ea acestui împrumutat. ( Jean de La Fontaine - Cicada și furnica )În incizie, putem identifica cu ușurință verbul „ spune ”, pronumele subiect „ ea ”, prepoziția „ către ”, demonstrativul „ acesta ” și numele CAT „ borreuse ”.Propunere, în general, de mică amploare și independentă din punct de vedere sintactic, inserată între virgule în corpul propoziției sau respinsă la sfârșitul propoziției, utilizată pentru a indica faptul că raportăm cuvintele sau gândurile cuiva sau pentru a introduce diferite nuanțe (presupunere, opinie, explicație, interogare).
Modalizatori suprimabiliUn modalizator este orice element inserat în discurs (cuvânt, grup, propoziție etc.) care exprimă un comentariu al vorbitorului asupra conținutului propriei sale enunțuri: judecățile sale, reflecțiile sale, sentimentele sale ...
Cu toate acestea, un modalizator poate fi fie complet integrat în sintaxă, fie poate fi mai mult sau mai puțin suprimat, fie poate avea o valoare de paranteză :
Stéphane susține că este bolnav. Verbul pretinde este un modificator. Este complet integrat în sintaxă , deci nu poate fi șters. Propoziția este echivalentă cu: „Stéphane spune că este bolnav, dar eu nu cred”. Din păcate, Jean a plecat înainte să-l văd. Adverbul „ din păcate ” este un modificator. Din punctul de vedere al sintaxei, acesta modifică verbul „a dispărut ”, dar din punct de vedere semantic, se referă la enunțiator și nu la „ Ioan ”. Propoziția este echivalentă cu: „John a plecat înainte să-l văd și sunt nefericit”. Antoine este, presupun , foarte competent. Propunerea „ Presupun că da ” este un moderator. În acest caz, jucând rolul unei paranteze și care nu aparține aceluiași nivel de sintaxă, acest modalizator este în întregime suprimabil.Tipul de propoziție este morfosintactică structura pe care propoziției presupune , în funcție de o mai mare sau mai mică implicația că cele enunciator locuri de pe destinatar . Conform acestui criteriu, propozițiile sunt grupate în mod tradițional în patru tipuri: exclamativ , declarativ , prescriptiv și interogativ .
O propoziție exclamativă (sau interjectivă ) indică faptul că vorbitorul își exprimă sentimentele și emoțiile. Conține o puternică afectivitate (bucurie, furie, surpriză, teamă, entuziasm, dragoste, ură ...). Acest tip de propoziție este mai frecvent vorbit decât scris. Adesea nominală , propoziția exclamativă se încheie întotdeauna cu un punct de exclamare :
Vai! Ce zi frumoasa ! Cât de curajos ești! Trăiască Franța, trăiește democrația!O propoziție declarativă (sau enunțiativă sau asertivă ) indică pur și simplu că enunțatorul comunică informații, declară un fapt destinatarului, se angajează la adevărul său. De obicei se termină cu un punct, poate fi mai mult sau mai puțin complex. Este cel mai răspândit tip de propoziție și care gramaticii au făcut propoziția standard, canonică, exemplară:
Ai o motocicletă. În acea zi, Julien lucra. Vom pleca în vacanță în iulie. Libertatea înseamnă a putea face orice care nu dăunează altora.O propoziție ordonantă (sau tip imperativ ), indică faptul că enunțatorul comunică destinatarului, un ordin, o interdicție, un sfat, o simplă rugăciune etc., în așteptarea unei acțiuni din partea acestuia din urmă. De obicei, se termină cu un punct (sau un punct de exclamare).
Propoziția ordonantă folosește în mod normal modul imperativ . Dar poate folosi și un timp având aceeași valoare : infinitiv , prezent indicativ , viitor , prezent subjunctiv ... Poate fi și o propoziție nominală:
Ia-ți motocicleta. Nu parca. Să-l ajutăm. Lasă-i să meargă în iad! Trei cafele, factura!O propoziție interogativă indică faptul că enunțatorul solicită informații de la destinatar și așteaptă un răspuns de la acesta. Aceasta este o întrebare a afirmației.
Formele propoziției interogativePropoziția interogativă poate consta doar dintr-un interogatoriu direct . Într-adevăr, interogarea indirectă fiind conținută într-o propoziție subordonată , aceasta din urmă nu poate fi considerată drept o propoziție interogativă.
Există trei forme de interogare directă:
Inversarea pronumelui subiect și utilizarea sintagmei „este că” se exclud reciproc, cu alte cuvinte, o propoziție precum „Va veni?”. Este total incorect. Ar trebui să spunem: "Va veni?" Sau „Va veni?” "
Interogatoriu global (sau total) și interogatoriu parțialÎn funcție de răspunsul așteptat, se face de obicei o distincție între interogarea globală și interogarea parțială.
Pe propoziție:
Pe propoziția averbale:
Lefeuvre Florence, 1999, Fraza averbale în franceză, L'Harmattan.