În lingvistică , enunțarea este actul individual de a produce o enunțare , adresată unui destinatar , în anumite circumstanțe .
În orice comunicare, atât orală, cât și scrisă, există atât o enunțare, cât și o enunțare. Enunțarea este rezultatul lingvistic , adică cuvântul vorbit sau textul scris, în timp ce enunțarea este actul lingvistic prin care elementele limbajului sunt orientate și făcute semnificative în mod specific de către enunțiator. (Și co-enunțatorul său, care nu este un simplu destinatar) pentru a produce enunțul menționat: în general spunem că enunțul este „spus”, în timp ce enunțarea este „spune”. Pentru a rezuma, „este enunțul care face rostirea”.
Afirmația este de natură materială . În consecință, poate fi înțeles de unul dintre cele cinci simțuri ale noastre (cel mai adesea, auzul , în cazul oral și vizual , în cel al scrisului sau al unui limbaj al semnelor ) și, în plus, reproductibil , în primul rând, oral, apoi, în scris și, în cele din urmă, prin mijloace tehnice moderne, cum ar fi înregistrarea, analogica sau digitală.
Enunțul, pe de altă parte, este mult mai puțin material și, prin urmare, mult mai dificil de definit și transcris. Nu fiind întotdeauna direct perceptibil, poate face obiectul unei investigații sau al unei deducții, dar ne scapă întotdeauna, cel puțin parțial: constând dintr-un act individual și unic , „ enunțarea, prin natura sa, nu poate fi reprodusă ”.
Din punct de vedere strict gramatical , s-ar putea crede a priori că doar afirmațiile privesc această disciplină și, în consecință, afirmația este irelevantă. Acest lucru nu este corect. Într-adevăr, mai întâi de toate, enunțarea servește tocmai pentru a circumscrie limitele câmpului morfosintaxiei , apoi, localizarea sa este esențială pentru studiul anumitor categorii , precum substantive , pronume , adverbe .
Situația de enunțare este situația în care a fost rostit un discurs sau în care a fost produs un text. Acest lucru permite, aproximativ vorbind, să stabilească cine vorbește cui (sau: cine scrie cui) și în ce circumstanțe .
Actul enunțării etape actanți și circumstanțe (le putem rezuma după cum urmează: „ I “, „ tu “ „ aici “ și „ acum “). Acum, în funcție de faptul dacă actanții și circumstanțele situației de enunțare sunt prezente sau nu într-un enunț dat, se va spune că acesta din urmă este ancorat sau altfel separat de situația de enunțare .
O enunțare întreruptă de situația de enunțare (spunem și noi: un avion care nu este angajat ) nu include niciun index (sau ambreiaj ) care să permită identificarea acestuia. Aceasta este adesea povestea , dar și declarații sentențioase, texte legale, proverbe, instrucțiuni de utilizare, descrieri tehnice, demonstrații științifice etc. (și, în general, aceasta se referă la cuvântul scris ):
(1) Luni10 ianuarie 2005, la poalele Turnului Eiffel, Solange Martin i-a spus lui Charles Dupuis: „Parizienii au apucat Bastilia pe 14 iulie 1789. " Declarația „ Parizienii au pus mâna pe Bastilia14 iulie 1789. Este produs de următoarea situație de enunț.Un enunț ancorat în situația de enunț (spunem și un „plan cu angrenaj”) include cel puțin un index (sau ambreiaj ) care face posibilă localizarea acestuia. Este adesea vorbire orală:
(3) Luni 10 ianuarie 2005, la poalele Turnului Eiffel, Solange Martin i-a spus lui Charles Dupuis: „Mâine, te voi aștepta aici. "Afirmația „Mâine, te voi aștepta aici” este produsă de aceeași situație de enunțare ca cea a celor două afirmații de mai sus, dar contrar a ceea ce se întâmplă pentru primele două, această a treia afirmație conține un anumit număr de „ghearele care permit ea în raport cu propria sa situație de enunțare.Circumstanțele corespund circumstanțelor rostirii. Actanții enunțării în ceea ce le privește, sunt, pe de o parte , enunțatorul , adică cel care vorbește sau care scrie, pe de altă parte, destinatarul , adică celălalt, cel căruia declarația este adresată, vorbită sau scrisă.
Indiciile care permit identificarea participării enunțatorului în situația de enunț, prezența destinatarului, precum și circumstanțele locului și timpului în care este produsă enunțarea, se numesc cutii de viteze .
Enunciator este actorul care spune (sau ar putea spune) „ I “. Se mai numește expeditorul sau subiectul rostirii .
Să observăm în treacăt că subiectul enunțului nu trebuie confundat cu subiectul enunțului, acesta din urmă corespunzând mai mult sau mai puțin subiectului gramatical: Bernard a plecat. Subiectul enunțului este numele „ Bernard ” (este și subiect gramatical); subiectul enunțului, pe de altă parte, este persoana care pronunță acest enunț.Destinatarul este actant cărora enunciator spune (sau ar putea spune) „ tu “. El este numit și coenunțator .
În circumstanțele se referă , în esență , la circumstanțele de loc și de timp , care sunt evaluate în raport cu actul enunțării:
Dar circumstanțele desemnează, de asemenea, într-un sens mai larg, ansamblul circumstanțelor care determină un act de enunțare (unii lingviști vorbesc despre un context enunțiativ ):
Îți amintești acele vacanțe din Brazilia? Enunțatorul amintește destinatarului vacanța lor obișnuită în Brazilia, probabil relativ îndepărtată în timp („Îți amintești? ...”). Demonstrativ „ acestea “ nu trebuie indus în eroare: sărbătorile în Brazilia sunt aparent peste mult timp, dar acest lucru demonstrativ este acolo pentru a depune mărturie că prin gândire , ele sunt întotdeauna prezente în situația enunțării, și fac parte din mediul socio-cultural și comun amintirile celor doi actori implicați.Într-un dialog (în teatru , într-un roman ...), cu fiecare nouă linie, situația enunțului se schimbă, de vreme ce enunțatorul și destinatarul se schimbă. În poveste , este ceva mai complicat.
În dimensiunea poveștii (sau narațiunii ) enunțiatorul (mai exact, autorul, deoarece de cele mai multe ori se scrie o poveste ) devine naratorul , adică cel care spune povestea. El poate participa la povestea pe care o spune. Uneori se îmbină cu autorul, în cazul unei povești autobiografice, de exemplu. Alteori, dimpotrivă, autorul povestește sub numele unui personaj , real sau fictiv: în acest caz, este necesar să se facă distincția între autor și narator.
De exemplu, romanul polițist The Murder of Roger Ackroyd este scris de Agatha Christie , dar personajul fictiv Dr. Sheppard este cel care povestește.De obicei, naratorul îi face pe personaje să vorbească despre povestea sa, raportându- și cuvintele. Acest proces, numit discurs raportat cu precizie , permite să se audă o multitudine de voci (unii lingviști în acest sens, chiar vorbesc de polifonie ).
Discursul raportat poate lua forma directă sau indirectă. Vorbire directă este citatul exact ( de obicei ghilimele) discursul cu o treime, în timp ce discursul indirect este încorporarea (cu transpunere și fără ghilimele) ale unui al treilea discurs în sintaxa adresei keynote, care a Narator:
(1) Jacques m-a informat: „Mâine, plec în vacanță. „ [Discurs direct] (2) Jacques m-a informat că a doua zi pleacă în vacanță. [Vorbire indirectă]Prin urmare, vom face următoarele observații:
Să luăm ca exemplu fabula La Fontaine Le Corbeau et le Renard . De la început până la sfârșit, La Fontaine este atât autor, cât și narator . La începutul textului, La Fontaine este, de asemenea, un enunțiator („ Maestrul Corb, pe un copac, cocoțat ... ”). Dar când vulpea spune: „ Salut, domnule du Corbeau ... ”, este un cuvânt înrudit (a vorbi direct) și, în acest caz, vorbitorul este într-adevăr personajul vulpii și nu mai este autorul narator.