Acțiunea prăjirii este acțiunea de a ciocni paharul cu cel al unei persoane cu care sunteți pe punctul de a bea. Verbul „toast” provine din limba germană trinken , care înseamnă „a bea”. Când acest moment este însoțit de un discurs, folosim apoi expresiile toast sau ridicăm un pahar . Apoi este vorba de formularea unei dorințe, a unei dorințe, a unui angajament, a unui acord sau a unui tribut. Această tradiție datează cel puțin din Evul Mediu , chiar și din antichitate. Superstiția este că privești în ochi persoana pe care o bei.
La figurat , a bea înseamnă a suferi daune sau neplăceri.
Unele surse trasează această practică în antichitate: „Obiceiul de a bea pentru„ sănătatea ”celor vii provine probabil din ritul antic al băuturii în cinstea zeilor și a morților. În timpul meselor lor, grecii și romanii au turnat libări zeilor lor, iar în timpul banchetelor ceremoniale, au băut în cinstea lor, precum și pe cea a morților ” . „[Prăjirea] este probabil un vestigiu al jertfelor de sacrificiu în care un lichid sacru era oferit zeilor: sânge sau vin în schimbul unei dorințe; rugăciunea rezumată în cuvintele viață lungă! sau sănătate ” .
Jurnalista culinară Marie-Claire Frédéric amintește că băuturile din fermentația alcoolică pot inhiba contaminarea apei. „De aceea, cel mai bun mod pe care l-au găsit bărbații pentru a face apă potabilă potabilă este să-l transforme în bere sau vin sau să adauge o cantitate mică de alcool sau oțet pentru a-l igieniza. Prin urmare, nu întâmplător, ridicând un pahar de vin și nu apă, pronunțăm formula rituală: Pentru sănătatea ta! "
Potrivit scriitorului Daniel Lacotte, oricine nu bea devine brusc suspect că vrea să se îndepărteze de grup: simbolic, refuză să împartă. O ipoteză (care nu este atestată, care nu găsește credit în nicio scriere medievală) sugerează că prăjirea în Evul Mediu a făcut posibilă schimbul puțin din băutura celor două pahare și, prin urmare, să beți conținutul fără teama că oaspetele dvs. ar otrăvi . În Evul Mediu , prăjirea a fost într-adevăr un semn de încredere. Prăjirea a constat în schimbul unui pic de băutură cu persoana cu care bei. Prăjirea s-a făcut în două etape: unul dintre băutori și-a lovit paharul cu cel al celuilalt în timp ce-și vărsa puțin din băutură, apoi cel de-al doilea și-a lovit paharul cu cel al primului care a făcut același lucru. La acea vreme, paharele erau de fapt căni din lemn, metal sau lut, mult mai puternice decât sticla. Această legendă urbană este preluată de diverse ziare și scriitori contemporani.
Această practică există în aproape fiecare țară din lume. Unii oameni sunt uneori chiar suspicioși față de cineva care nu a respectat tradiția, comportament care poate fi explicat prin originea acestei practici.
În Europa, de obicei, toastăm cu un pahar de alcool (bere, vin, cidru, vodcă etc. ), totuși putem face același lucru cu un pahar fără alcool.
Tchin-tchin , pronunțat [ tʃin.tʃin ], este o expresie franceză folosită pentru a prăji, de exemplu ca aperitiv . „Tchin! Tchin! Simbolizează sunetul ochelarilor.
În zilele noastre batem ochelarii doar o dată, dar continuăm să spunem „tchin” de două ori.
Putem spune și „Tchin!” Tchin! » Clintind pahare în stil american, adică ridicând paharul fără a le bate împreună.
Expresia chineză qing qing (sau tchin tchin , „vă rog”) a fost folosită pentru a invita pe cineva să bea. Soldații care se întorceau din campania chineză au introdus expresia în Franța.
Potrivit Trezoreriei computerizate a limbii franceze , expresia provine din „tsing tsing”, care înseamnă „salut” în Pidgin din regiunea Canton , China .