O linie izosonică , sau contur sau curbă de intensitate egală , este locusul punctelor de egalitate sonoră (definit de nivelul lor de presiune sonoră în dB în funcție de frecvență ), adică cauzând aceeași intensitate a senzației pentru urechea umană. Unitatea de măsură pentru nivelul sonor este telefonul : corespunde exact dB SPL pentru o frecvență de 1000 Hz . Curbele pot fi, de asemenea, gradate într-o singură unitate de sunet .
Conform ISO 226: 2003:
„Pe un grafic având frecvența și nivelul presiunii sonore ca coordonate, o linie care unește punctele ale căror coordonate reprezintă tonuri pure considerate a fi de aceeași intensitate. "Curbele izosonice reflectă sensibilitatea sistemului auditiv uman limitat la frecvențe cuprinse între 20 Hz și maximum 20.000 Hz . În acest interval de frecvență, sensibilitatea este mai mare între 1 și 5 kHz . Acest lucru se datorează în principal rezonanței canalului urechii și funcției de transfer a osiculelor din urechea medie. Cu toate acestea, gama frecvențelor sonore scade odată cu vârsta odată cu fenomenul de presbycusis .
Principiul măsurării este de a face subiecții să audă tonuri pure (sinusoidale) la diferite frecvențe și în trepte de 10 dB . Subiecților li se mai aude sunet de referință pur la 1000 Hz . Intensitatea acestuia din urmă este ajustată până când este percepută la același nivel sonor cu cel testat. Se ia o medie a măsurătorilor pe diferiți subiecți.
Primele curbe izosonice s-au bazat pe măsurătorile făcute de Kingsbury în 1927. Apoi curbele publicate de Fletcher și Munson în 1933 au fost utilizate timp de câțiva ani înainte de a fi înlocuite cu măsurătorile lui Robinson și Dadson în 1956. Datorită discrepanțelor dintre măsurătorile vechi și recente , Organizația Internațională pentru Standardizare (ISO) a actualizat standardul ISO 226 în 2003, bazându-se pe mai multe studii efectuate de cercetători japonezi, germani, danezi, britanici și nord-americani.