Evitarea este o strategie de adaptare unitate patologică nu să se confrunte cu un factor de stres (în) .
Acest comportament se găsește la persoanele care suferă de anxietate, fobie sau tulburare obsesiv-compulsivă, de exemplu. Evitarea, inclusiv retragerea socială , este un aspect al tulburării de personalitate, dar nu toți cei care manifestă astfel de comportamente îndeplinesc definiția tulburării de personalitate.
Soluțiile pentru evitarea patologică includ modificarea sau eliminarea condițiilor care au dat naștere stresului și modificarea percepției unei experiențe într-un mod care neutralizează problema.
Strategiile de evitare patologică pot fi deosebit de dăunătoare pe termen lung. Evitarea duce la o reducere a lumii posibilităților. O persoană predispusă la evitarea patologică își poate găsi lumea din ce în ce mai restricționată pentru a evita factorii de stres.
Evitând confruntarea cu frica lor , persoana „se protejează” de reacțiile de anxietate (exemplu: atac de panică ), dar, în același timp, cu cât persoana își evită frica, cu atât o agravează mai mult. De fapt, comportamentul său de evitare îi confirmă, de fiecare dată, că anxietatea este mai mică în a fugi de situație decât în a o înfrunta. În cele din urmă, persoana are din ce în ce mai puține șanse să reacționeze, altfel decât prin strategiile sale de evitare.
Tulburare de stres posttraumatic poate induce un comportament de evitare și de adaptare: Persoanele cu PTSD poate retrage în sine, evitând stimularea traumei și alegând o evitare de adaptare cognitivă sau comportamentală.
Anumite comportamente permit persoanei să pară confruntată cu obiectul fricii lor, dar în realitate, implementează strategii care îi permit să lupte împotriva acestei frici.
De exemplu, doar confruntarea cu situația temută în anumite circumstanțe considerate a fi „liniștitoare” sau chiar repetarea unei fraze liniștitoare pentru a nu vă gândi la situația actuală constituie evitări subtile.
Terapia cognitiv - comportamentale si terapia psihanalitica sunt folosite pentru a ajuta oamenii să recunoască, să înțeleagă și să-și exprime emoțiile lor. Terapia de acceptare și angajament este o terapie comportamentală care se concentrează pe eliminarea evitării și arătarea pacientului că evitarea este o metodă nesănătoasă de a face față experiențelor traumatice.
Tehnicile de coping activ-cognitiv și activ-comportamental sunt utilizate pentru a suprima strategiile de coping de evitare. Adaptarea activă și cognitivă include schimbarea atitudinilor față de un eveniment stresant și căutarea de aspecte pozitive. Adaptarea activ-comportamentală implică acțiunea pozitivă după ce a aflat mai multe despre situație.
Studiile de strategie de coping clasifică adesea strategiile de coping în două mari categorii: abordare activă sau adaptare și evitare sau adaptare pasivă. Abordarea activă include comportamente care încearcă să reducă stresul prin atenuarea directă a problemei și evitarea, formele pasive includ comportamente care reduc stresul îndepărtându-se de problemă. În mod tradițional, abordarea activă a fost privită ca cea mai sănătoasă și mai benefică modalitate de a reduce stresul, în timp ce evitarea pasivă a fost asociată cu trăsături negative de personalitate, activități potențial dăunătoare și, în general, rezultate de succes. Cu toate acestea, cercetările au arătat că anumite tipuri de gestionare a evitării pasive pot produce rezultate pozitive. Prin urmare, se pare că formele pozitive de coping pasiv, cum ar fi exercițiile fizice și meditația, dau rezultate calitativ diferite de formele negative, cum ar fi consumul excesiv de alimente și droguri. Aceste forme pozitive de coping pasiv pot fi deosebit de benefice în atenuarea stresului atunci când persoana nu are în prezent resursele necesare pentru a elimina direct problema, oferind avantajul flexibilității în strategiile de coping.