Xavier Hanotte

Acest articol poate conține lucrări nepublicate sau declarații neverificate (februarie 2014).

Puteți ajuta adăugând referințe sau eliminând conținut nepublicat. Consultați pagina de discuții pentru mai multe detalii.

Xavier Hanotte Biografie
Naștere 31 octombrie 1960
Mont-sur-Marchienne
Naţionalitate Belgian
Activități Traducător , scriitor
Perioada de activitate 2014
Alte informații
Membru al Academia Regală de Limbă și Literatură Franceză din Belgia (2014)
Premii Premiul pentru literatura franceză a orașului Tournai (2001)
Premiul Marcel Thiry (2002)

Xavier Hanotte este un scriitor belgian vorbitor de franceză născut în Mont-sur-Marchienne pe31 octombrie 1960. Germanist de pregătire, s-a specializat în informatică după ce a lucrat o vreme în publicarea legală. Este traducătorul autorului din Anvers Hubert Lampo și al poetului englez Wilfred Owen . Romanele sale sunt publicate de Editions Belfond . Criticii străini îl apropie de Simenon sau Michaux .

Panorama publicațiilor

Xavier Hanotte a publicat primul său roman, Manière Noire , în 1995 . Acesta este primul volum cu inspectorul de la Bruxelles Barthélemy Dussert, alter ego-ul declarat al autorului. Principala lor caracteristică comună este de a traduce versurile lui Wilfred Owen , meteorit al poeziei engleze, care a murit pe frontul Somme în 1918 . De asemenea, eroul trage în spatele său o dezamăgire sentimentală grea. Numele ei este Anne și l-a întors cu șapte ani mai devreme. Acest eveniment i-ar justifica implicarea în poliție. În această primă poveste, Dussert investighează întoarcerea printre vieții unui hoț presupus decedat, André Maghin.

Trei ani mai târziu, De Secret Injustices îi pune din nou pe inspectorul Dussert și colegii săi în serviciu, de data aceasta pentru a rezolva crima unui negativist, Rudiger Hubermann. Dussert este îngrijorat de traducerile sale despre Owen, pe care intenționează să le publice, și de o relație amoroasă unu-la-unu cu Aline, întâlnită în timpul aventurii anterioare. În plus, între capitolele romanului sunt intercalate părți în italice reprezentând opera de scriere a inspectorului despre victimele primului război mondial . Intriga detectivului se estompează treptat pentru a da loc preocupărilor centrale ale scriitorului și ale dublei sale.

În Behind the Hill , în 2000 , ( Prix ​​Marcel Thiry ) se ajunge la cealaltă parte a oglinzii. Narațiunea are loc pe frontul Somme în timpul Marelui Război și prezintă un tânăr poet în timpul liber, Nigel Parsons, pe nume Nicholas Parry, care se angajează alături de prietenul său William Salter. Și aici, părți plasate între capitole lasă desfășurarea poveștii. Acestea sunt scrisori de la William Salter către fiul său. Dar cititorul află pe parcursul poveștii că Nigel Parsons a luat identitatea tovarășului său după o bătălie. În partea anexă de la sfârșitul romanului sunt o scrisoare a soției franceze a lui Parsons, acum Salter, și o altă scrisoare a șefului laboratorului poliției judiciare din Bruxelles, ambele adresate lui Barthélemy Dussert. Prin urmare, inspectorul este într-un fel protagonistul narațiunii, dar în negativ, în timp ce putem ghici că a fost interesat de schimbul de identități dintre cei doi bărbați. Romanul devine o explicație a tezei sale.

Schimbarea registrului în 2002 cu Les places communes , inspectorul Dussert lăsând lumina reflectoarelor pe Serge, un băiețel care a plecat într-o excursie la parcul de distracții Bellewaerde împreună cu mătușa sa Bérénice, și Pierre Lambert, un soldat canadian care mergea pe front în același timp locul în 1915. Acolo unde înainte, vinovatul dezamăgirilor amoroase ale protagoniștilor era eternul absent, ea este cea care se află aici în prim-plan: mătușa Béré a părăsit-o pe tovarășul ei Pierre și se comportă într-un mod destul de frivol. Băiețelul și soldatul, în calitate de naratori, se ocupă fiecare de un capitol, dimensiunile lor tindând să se contopească.

Doi ani mai târziu, ai noștri încă uimesc cu o ieșire aparent totală de pe traseele Hanottian: Owen și Primul Război Mondial se estompează în favoarea unei trupe de urși civilizați, forțați să acționeze pentru publicul care vine să le observe în rezervația lor naturală . Naratorul diferă de cele anterioare, care, la fel ca Dussert și Parsons, au fost acele ființe nostalgice dezamăgite de dragoste și poeți. Un astfel de personaj este totuși prezent din nou în roman în masca ursului Onesim.

În 2005 , a fost lansată colecția L'architecte du désastre , care include două romane scurte, inclusiv povestea care își dă titlul cărții, și mai multe nuvele publicate anterior în reviste. Colecția de nuvele este împărțită în trei părți, fiecare cu trei nuvele. Aceste părți caracterizează timpul din fiecare poveste. Prima parte, „The Fugitive Times”, include povestiri din cele două războaie mondiale. Ultima parte, „The present times”, prezintă o eroină actuală, Donatienne, inspector de poliție, într-un fel omologul feminin al lui Barthélemy Dussert. Cât despre a doua parte, se numește „Les temps poreux” și conține nuvele în care trecutul și prezentul se reunesc.

Arhitectul dezastrului , primul roman scurt, povestește despre o misiune a ofițerului german Eberhard Metzger în Belgia ocupată în timpul celui de-al doilea război mondial. Aceasta este responsabilă pentru evaluarea calității artistice a unui monument pentru victimele gazului din conflictul anterior, decizând astfel soarta acestuia. Ofițerul se străduiește să scrie un raport pozitiv, deși găsește grupul sculptat de slabă valoare. În ciuda acestui fapt, memorialul este dinamitat de armata germană. În timpul șederii sale în Flandra, Metzger își amintește o călătorie în Anglia pe care a făcut-o singură cu ani înainte, înainte de căsătoria eșuată. Acolo întâlnise o tânără scoțiană de care se îndrăgostise și care murise de atunci în bombardamentul german al orașului ei natal, Coventry. Această poveste a fost reeditată în 2006 sub titlul Un gust de biscuiți cu ghimbir.

Pe piață expune un grup de soldați englezi care treceau prin Mons în 1914 . Ei se confruntă cu complexitatea lingvistică a Țării plate.

Finalul căpitanului Thorpe urmărește povestea atacului de la Montauban din 1916 , în care englezii ar fi acuzat tranșeele inamice, motivate de împușcăturile aruncate din mingi de fotbal.

Passé le pont este al doilea roman scurt din colecție. Aceasta este o intervenție în domeniul lui Barthélemy Dussert și al colegului său Trientje Verhaert. Se află într-o casă sigură, la aproximativ cincisprezece kilometri de Bruxelles, lângă un canal, unde s-a realizat o ispravă în timpul primului război mondial. Un bărbat ciudat bântuie locul, influențând cursul misiunii celor doi polițiști. Două dimensiuni temporale se reunesc din nou, așa cum a fost cazul în The Common Places.

Lângă râurile Babilonului are loc în Irakul contemporan. Soldații britanici vizitează un cimitir al victimelor Forței Expediționare Mesopotamiene, compatrioți prezenți în regiune în 1919 .

În căutarea lui Wilfred este relatarea călătoriei lui Dussert la Bordeaux, unde Owen a rămas înainte de război.

Restul este liniște , Sauce chasseur , iar Les justes o prezintă pe noua eroină Donatienne, de asemenea inspector de poliție la Bruxelles, care își învârte constant ciorapii de nailon, ca majoritatea personajelor feminine ale lui Xavier Hanotte. Ea își ascunde profesia de însoțitorul ei pe care intenționează să-l părăsească.

Unele nuvele publicate în diferite reviste nu au fost niciodată publicate într-o colecție: Drapeau blanc în 1998, Mâine, vremea va fi ploioasă în 1999 și. în 2003, O cască pe trotuar . Această veste este povestită de un soldat scoțian. Bătrânul vizitează Ardenele belgiene, vine să întâmpine mormântul unui tovarăș ucis în 1944. De asemenea, își amintește întâlnirea sa, în timp ce era staționat în Palestina, cu un tânăr reporter belgian, cu părul roșu, însoțit de un mic alb. câine ...

Cum l-am cunoscut pe Xavier Hanotte , datatFebruarie 2005, plasează cititorul într-o situație suprarealistă. Această nuvelă este semnată de Barthélemy Dussert și spune povestea întâlnirii de la cimitirul Remparts din Ypres între scriitor și alter ego-ul său.

În cele din urmă, ca traducător al lui Wilfred Owen, Hanotte a publicat în 2001 Și fiecare crepuscul lent , o ediție bilingvă a unor poezii și scrisori. Propria sa producție poetică se găsește în Poussières d'histoires et snatches de voyages , o colecție din 2003 în care putem găsi temele dragi scriitorului. Fiecare poezie este precedată de un paragraf introductiv în proză, care explică scopul acesteia.

Wilfred Owen

Acest tânăr poet britanic este o figură emblematică a operei lui Xavier Hanotte, atât de strâns legată de viața autorului și de cea a povestitorului său erou, inspectorul Barthélemy Dussert. Scriitorul și omul de hârtie au în comun faptul că sunt traducători ai poeziilor de război ale lui Wilfred Owen. Prin el va fi introdusă tema la fel de centrală a Primului Război Mondial. Interesul lui Xavier Hanotte pentru tânărul poet englez este marcat de prezența sa în primele trei romane ale autorului, dar și ulterior, fie că este vorba de aluzii la povestea sa sau chiar de apariții în rolul de protagonist al narațiunii.

Obiect de traducere

Wilfred Owen este prezent pentru prima dată în romane ca autor al versurilor traduse de eroul narator , inspectorul de poliție Barthélemy Dussert. Aceasta se referă direct la Xavier Hanotte însuși, care a tradus textele poetului. Mai mult, el nu se ascunde de o identificare cu eroul său. În primul capitol din Manière Noire , el reflectă în plus asupra traducerii exacte care urmează să fie dată la sfârșitul unei linii: „Și fiecare amurg lent, un desen în jos de jaluzele”, „Și fiecare amurg lent ...”. Această întrebare apare periodic pe tot parcursul cărții și nu își va găsi răspunsul până la sfârșit: „... un oblon care se închide” și care închide și romanul! În a doua lucrare a trilogiei, De Secrètes Injustices , Dussert negociază publicarea poeziilor de război ale lui Owen. El intenționează să includă extrase din corespondența sa, care pot fi găsite tocmai în cartea reală a traducerilor lui Wilfred Owen de Xavier Hanotte, Et în fiecare crepuscul lent . Dar în acest al doilea volum, traducerea își pierde importanța pentru erou, confruntată cu aventura criminală care îl ocupă și cu o aventură sentimentală. De asemenea, el consideră că folosește textul în scopuri personale și, prin urmare, îl trădează. Poezia principală de această dată tradusă de erou este cea din care a fost luat titlul, Adieux sau The Send-Off, „De secretes injustices” fiind traducerea dată de Hanotte a „greșelilor ascunse”. Această traducere a lui Dussert este muzicată de colegul său iubitor de muzică Trientje Verhaert la sfârșitul nedreptăților De secrètes . Autorul original este puțin cunoscut și, prin urmare, Dussert este amabil tachinat de colegii săi despre acest „obscur poet roast beef”. Singura persoană care îi acordă o atenție deosebită este Sébastien Delcominette, care este și prietenul său. Acesta din urmă a insistat să îl însoțească pe Dussert la Ors. Inspectorul vizitează de obicei mormântul poetului acolo în fiecare an. Tovarășul său, profită de o atmosferă Maigret pentru a se pune în scenă, purtând o pălărie moale și fumând o pipă, sub ploaie și vântul de toamnă:

Stând în fața mormântului lui Owen, am păstrat un scurt minut de tăcere, apoi, după o ocolire pe malul canalului din apropiere, am mers să ne uscăm hainele într-una din cele două cafenele din sat, cu spatele îndreptat spre salamandră, suficient timp pentru a savura puțină cremă în timp ce savurați plăcerea de a juca împreună, nu neapărat în aceeași cameră.

Clipește

Să observăm apoi ceea ce îl face să zâmbească adesea pe cititorul atent, și anume legăturile pe care Xavier Hanotte le creează în romanele sale între fapte și personaje. Ele pot fi văzute ca un fel de „ochi”: în primul rând, personajul grădinar secundar din Behind the Hill se numește „William Salter”, „Salter” făcând parte din numele complet al lui Wilfred Owen. Apoi, când mașina unui suspect este găsită în partea de jos a unui canal din Black Manner , aceasta este cea din Ors, lângă care a murit poetul. În aceeași carte, când Dussert se află în fața unui memorial dedicat șapte parașutiști cehi, recunoaște într-una dintre ele o asemănare tulburătoare cu Owen; tocmai cel care poartă același nume ca și colegul său din Praga, Kubis. O altă identificare, cea pe care polițistul o face între Wilfred Owen și un controlor de tramvai, când își imaginează umbrela fiind bățul pe care ofițerul trebuia să-l țină odată sub braț. Dussert mai spune că a descoperit realitatea în poliție așa cum Owen a descoperit-o în armată. Și când se află la sfârșitul poveștii pe acoperișul unei clădiri pentru a-l închide pe Maghin, o furtună tună în depărtare:

Coloane de tunete cutreierau orizontul, atât de departe, atât de slabe încât păreau imitații proaste. Sclipirile de căldură sclipeau în tăcere între intervale. Asaltul va veni din nord. Bateriile deja tunau. Pe partea Landrecies, m-am gândit .

Acest episod reflectă visul lui Dussert, în capitolul doisprezece din aceeași poveste. Capitolul se deschide de fapt într-o altă perioadă, în 1918, la câteva minute de la asaltul care a costat viața lui Wilfred Owen. Identitatea naratorului este necunoscută, până la trezirea brutală a inspectorului Dussert, care identifică episodul ca pe un vis. Se face aluzie la Landrecies, un municipiu de pe malul Sambre și poziția sa nordică în raport cu acțiunea:

În depărtare, spre nord, pe partea Landrecies, marile baterii germane urlau fără încetare, cu persistența încăpățânată a unui fenomen atmosferic.

În cele din urmă, Owen este prezent în două episoade fantastice din viața inspectorului Dussert, care pot fi descrise ca realism magic , indiferent dacă este vorba despre visul detaliat mai sus sau altul din Of Secret Injustices , unde Owen. Nimeni nu vine să-și viziteze traducătorul.

În spatele dealului este onorat și prezența poetului. Nigel Parsons este într-adevăr trimis la convalescență la spitalul Craiglockhart din Edinburgh , unde îl întâlnește pe Wilfred Owen, curios despre Nicholas Parry. Nigel, sub identitatea lui William, spune în ciuda a tot ceea ce scrie și poezie și supune Înainte de a merge la analiza tânărului ofițer. Nigel se întoarce pe front după ce Craiglockhart și batalionul său sunt desemnați să îngroape victimele trecerii canalului Sambre Oise la cimitirul din Ors. El recunoaște cadavrul lui Wilfred Owen.

În colecția L'architecte du désastre , ultima nuvelă care are loc în partea din „Temps poreux” este povestită de Barthélemy Dussert. „În căutarea lui Wilfred” este povestea călătoriei unui inspector la Bordeaux, orașul în care Wilfred Owen a predat engleza:

Urme. Am venit să caut urmele unui rătăcitor, prin spațiu și timp. Cele ale celuilalt Wilfred, care voiau să fie poet fără să fie încă unul. Acest Wilfred care nu a vrut să fie soldat, ci va deveni unul. În ceea ce privește lucrul acolo, nu mai este necesar să ne gândim la asta. Traducerea poeziilor nu progresează. Reține frica de a anexa o voce, de a o distorsiona. Sunt obsedat de scrupulul nebunesc de a ști totul înainte de a lua măsuri. Siguranța că cineva de pretutindeni se uită peste umărul meu mă intimidează .

Această căutare a chinuitului inspector de la Bruxelles sugerează din nou o înlocuire între erou și autorul său. Polițistul își asumă aici doar scriitor și traducător, profesia sa nefiind în niciun moment. Știrea se încheie cu o notă pozitivă: o mână necunoscută închide oblonul, cade seara. Iată versetul fetiș al inspectorului ilustrat întâmplător în acest oraș unde vrea să găsească peste tot prezența lui Owen, care scapă de el.

Intertextualitate

Dincolo de evocarea tânărului poet britanic în aventurile sale trecute și a puținelor sale apariții ca protagonist, Wilfred Owen este foarte prezent prin „scrierile sale” și asta mai ales în trilogia inițială. În Manière Noire , fiecare capitol este precedat de unul sau mai multe versete care explică conținutul său sau susțin un fapt care vine în el. De exemplu, în capitolul doi, ia în considerare sloganele:

Apoi unul a răsărit și a privit cu o recunoaștere pioasă în ochii lui

Apoi unul dintre ei a sărit în sus și mi-a aruncat o privire fixă ​​în care s-a citit recunoștință și milă .

În acest capitol, Dussert urmărește un videoclip în care apare un fost tâlhar și criminal al poliției, André Maghin, presupus decedat cu ani în urmă. Inspectorul este foarte impresionat de privirea bărbatului la cameră, de parcă ar fi fost destinată lui. Astfel, privirea prezentă în versetele din capul capitolului prefigurează privirea lui Maghin, care va marca inspectorul și va reprezenta începutul ciudatei complicități, recunoașterea dintre vânător și prada sa:

În ochii acestui om, a existat teroare, dar și, în același timp, primul semn de recunoaștere, parcă i s-a arătat brusc, în plină lumină, dovada unei realități inevitabile și tragice. Cu toate acestea, probabil că m-am înșelat. Căci eu privisem așa, dincolo de timp și distanță. Eu și cu mine singuri .

Aparițiile versului lui Owen în primul roman al lui Hanotte sunt, de asemenea, foarte prezente în diferite momente în care o situație îl determină pe Dussert să le aducă în discuție. Prima apariție de acest gen este, în plus, cea a versetului problematic care urmează a fi tradus. Conducând spre Bruxelles în întunericul care cade, Dussert își amintește linia „Și fiecare amurg lent, un tragere de jaluzele”. Apoi, atunci când observă cripta Place des Martyrs, invadată de turiștii asiatici, și când observă un tânăr care mănâncă cartofi prăjiți sprijinindu-se de un stâlp, aceste linii îi revin:

Acolo am mers destul de prietenoși până la Death Sat jos și am mâncat lângă el, mișto și bland ...

Acolo, prieteni buni, ne-am dus să ne întâlnim cu Moartea, Ne-am așezat și am mâncat o mușcătură cu ea, în franța bună ...

Aceste situații sunt frecvente în acest prim roman și nu se vor repeta în al doilea, cu excepția versului titlului, în momentul pauzei cu Aline.

În De Secrètes Injustices , chiar titlul provine dintr-o traducere a lui Hanotte a unui vers de Owen. Se găsește în prim-planul romanului:

Deci, în secret, ca nedreptățile ascunse, au plecat. Nu erau ale noastre: nu am auzit niciodată în ce front au fost trimise acestea

Deci, ca nedreptățile secrete, au plecat. Nu erau ale noastre: nu știam niciodată ce front îi aștepta.

Fragment din The Send-Off, les Adieux

Nigel parsons

Poetul fictiv Nigel Parsons, pe nume Nicholas Parry, îl înlocuiește oarecum pe Owen în Behind The Hill . În primul rând pentru titlu: unde Owen a furnizat-o pe cea a Secretelor nedreptăți , Parsons a oferit-o pe aceasta. Aflăm, de fapt, că a scris În spatele dealului . Liniile sale le găsim și în prim-planul fiecărei părți a romanului și putem asista la dezvoltarea lor, având în vedere că aici, autorul este personajul central al romanului. În timp ce Dussert lega versurile lui Owen de situațiile din viața reală, Parsons își atașează propriile cuvinte la ceea ce a văzut, de exemplu în timpul unui bombardament:

Când chiar luminile trăsnesc pe cer Inima mea își amintește de focurile pe care le-ai făcut Singur în mărăcini, ale căror flăcări au ars atât de sus ...

Când luminile trosnesc pe cer Inima mea își amintește de focurile pe care le-ai făcut Singur în mărăcini, ale căror flăcări au ars atât de sus ...

Ceea ce se găsește aici oferă, așadar, posibilitatea de a ne întoarce la procesul de creare a versului, pe care nu l-am avut cu Owen. Traducătorul acestor rânduri indicat în nota de subsol nu este altul decât însuși Dussert. Prin urmare, inspectorul este prezent în roman ca traducător al lui Parry și este implicat în afacerea schimbării sale de identitate, având în vedere apendicele la carte. Există, de fapt, două scrisori, prima de la Jacqueline Salter, datând din 1996, a doua de la Willem Pussemiers, șef de laborator la poliția judiciară din Bruxelles, personaj pe care cititorul l-ar fi putut întâlni în primele două volume. Prin aceste scrieri se presupune că Dussert l-a cercetat pe Nicholas Parry și a simțit că a supraviețuit războiului ca William Salter. Prin urmare, în spatele dealului poate fi considerată ca o continuare a celor două lucrări anterioare: trecerea în prim plan a preocupărilor personale ale lui Dussert cu privire la primul conflict mondial și la poezia din acest timp, are loc și renunță la dimensiunea enigmei, dacă este sau nu polițist, în fundal.

Realismul merge până acolo încât postulează poezii pierdute în corpusul editat al lui Nicholas Parry. Astfel, Discuție despre îngeri , despre care o notă de subsol informează traducerea, Despre îngeri și statutul poemului pierdut.

Naratorul din spatele dealului fiind Nigel Parsons, textul este destinat traducerii din engleză . Prin urmare, Xavier Hanotte se abține de la utilizarea anumitor expresii franceze care nu ar avea niciun echivalent în această limbă. De asemenea, este interesant să observăm cum influențează acest lucru tipografia obișnuită a textului, care este bine în limba Molière. Când un personaj vorbește franceza, cum ar fi Jacqueline Caubert, de exemplu, cuvintele sale vor fi transcrise cu caractere italice, la fel ca expresiile englezești dintr-un text francez. Prin urmare, toate dialogurile dintre Jacqueline și Nigel sunt inițial în franceză.

Hanotte menționează, de asemenea, propoziții scrise în fonetică, astfel încât soldații englezi să poată comunica mai ușor cu francezii: Lay zohm peuve dor-meer seur ler plungshay . Următorul este de la Parsons. În ciuda tragicului, ea este gata să zâmbească: Spune lah gayre! De fapt, la vremea respectivă existau lexicone pentru folosirea soldaților expatriați, unde cuvintele obișnuite erau date într-o traducere fonetică, așa cum se arată în Ypres la muzeul In Flanders Field. Este expus manualul Ce vrea un soldat britanic să spună în franceză și cum să-l pronunțe, o broșură engleză-franceză pentru utilizarea Forțelor Expediționare , în care, de exemplu, cuvântul „petit” este tradus fonetic în „pet-tee” ”, Sau„ latrină ”în„ lat-reen ”.

Marele război

Lucrarea lui Xavier Hanotte și figura lui Wilfred Owen nu poate fi abordată fără a lua o privire atentă la primul conflict major al XX - lea  secol. În primul rând legat de poet în primele romane, Primul Război Mondial este apoi considerat pentru sine și tratat sub alte aspecte care l-au afectat pe scriitor. Personajele sale evoluează pe celebrele câmpuri de luptă de astăzi, experimentând focul. Nigel cunoaște atacurile ucigașe ale Somme-ului, Pierre Lambert evoluează lângă orașul martir Ypres ... Aceste aventuri sunt, de asemenea, o ocazie pentru Xavier Hanotte de a se interesa de angajamentul și comemorarea, foarte importante și izbitoare în ochii lor. Când Primul Război Mondial este folosit ca cadru pentru relatările lui Hanotte, acesta tratează diverse episoade ale conflictului, uneori infame sau mai discrete pentru posteritate, dar întotdeauna bazate pe fapte autentice. Acest fundal istoric, combinat cu anumite detalii referitoare la viața de zi cu zi a soldaților, creează un univers fascinant pentru cititorul care este interesat de această perioadă și în care se adaugă aventuri fictive care sunt doar mai consistente.

Suma lui Nigel

Bătălia de pe Somme a început la 1 st luna iulie anul 1916 printr - o ofensivă pentru a sparge frontul german în Picardia inamicilor de captare de comunicații nodurile și să respingă armata de Kaiser la Arras. Dar ceea ce s-a întâmplat „este mult mai puțin asemănător cu o bătălie în sensul tradițional al termenului decât cu un asalt efectuat în mai multe valuri și atacat împotriva unei tabere înrădăcinate”. La sfârșitul acestei prime zile, pierderile britanice pe întregul front Somme au fost catastrofale: o cincime din trupe și-au pierdut viața. Urmează valuri succesive de asalturi, destinate să ciugulească pozițiile inamice. A doua poziție germană a fost luată pe 14 iulie . Atacurile efectuate ulterior au fost ocazia ca primele tancuri ale Marelui Război să apară pe scenă. A început a doua bătălie a Sommei. Liniile germane au căzut una după alta până în noiembrie, când vremea de toamnă a forțat comandamentul aliat să pună capăt operațiunilor.

În această ultimă perioadă a avut loc atacul asupra lui Thiepval, despre care se discută în Behind the Hill . Urmărim, de-a lungul cărții, soldatul Nigel Parsons și prietenii săi, ceea ce permite autorului să abordeze teme recurente ale literaturii din acest timp (bombardamente, moarte, frică, noroi ...) cu bogăția viziunii unui străin soldat pe pământ pe care îl calcă. Prin urmare, putem găsi în istorie trăsături specifice istoriei englezești, cum ar fi circumstanțele angajamentului soldaților și calea pe care au urmat-o înainte de a ajunge pe front. De asemenea, le observăm contactele cu populația locală, precum fermierul Caubert care trăiește din banii care i-au fost dați de trupe pentru a avea un adăpost unde să stea și să mănânce. Loc important al romanului, monumentul Thiepval poartă astăzi amintirea acestor evenimente. Hanotte îi consacră o poezie în Poussières d'histoires et scraps de voyage , Memorialul Thiepval .

Într-o nuvelă din Arhitectul dezastrului , Finalul căpitanului Thorpe , este vorba despre începutul evenimentelor, și anume atacul asupra lui Montauban pe1 st iulie 1916. Originalitatea acuzației care se pregătește este în modul de lansare a asaltului: bărbații trebuie să înscrie goluri, și anume să trimită mingi de fotbal în tranșeele inamice. Căpitanul Nevill, un tânăr comandant de companie, echipează fiecare dintre cele patru companii ale sale cu un balon. Înaintând mingea la picior spre localitate în mâinile germanilor, prima secțiune care să-și trimită mingea în șanțul inamic ar câștiga un kilogram. În ciuda pierderilor mari suferite în timpul asaltului, englezii și-au atins obiectivul. Dar trebuie să-l numere pe viteaz pe căpitanul Nevill printre victime.

Câmpul de luptă al Somme este foarte emblematică pentru britanici, ca fiind „cel mai mare dezastru militar al XX - lea  secol, chiar și cel mai mare dezastru din întreaga istorie militară.“ Cu pierderile sale catastrofale, Bătălia de pe Somme „marchează sfârșitul unei ere dispărute pentru totdeauna, cea a optimismului revigorant al societății britanice”.

Wilfred Owen sau ultimele zile

Când Wilfred Owen este ucis lângă Ors în Franța, armata germană este pusă la cale. Impins înapoi de forțele aliate, la care s-au adăugat americanii, s-a retras spre granița belgiană. Luptele grele de pe râurile și canalele din regiunea Sambre au provocat încă multe victime, inclusiv poetul, până la punctul în care s-a temut că războiul se va înăbuși. Dar Germania, care este singurul beligerant aflat încă în fuga în partea inamică, este dezorganizată: izbucnesc revolte, Kaiser a părăsit Berlinul către Spa unde speră să poată conta pe sprijinul armatei, dar este forțat să abdica. Germania devine republică pe9 noiembrie. Două zile mai târziu, armistițiul a fost semnat între reprezentanții francezi și germani în Rethondes, în pădurea Compiègne.

Aceste evenimente sunt abordate de Hanotte numai prin Owen. În Manière Noire , când Dussert traduce un pasaj din corespondența sa sau în timpul visului inspectorului în capitolul doisprezece. Visul începe chiar înainte de ultima sarcină a poetului și se termină pe măsură ce se desfășoară. La sfârșitul romanului, se stabilește o paralelă între război și o situație periculoasă, când Dussert pleacă să-l prindă pe Maghin și primește focuri. Apoi aude o voce interioară ordonându-i „105, jos!” "," 105, jos! Așa cum auzise în visul său în momentul atacului. În cea de-a doua carte a trilogiei, Owen vine și el să aducă câteva fragmente de noroi din tranșee încă înfipte în tălpi atunci când îl vizitează pe inspectorul Dussert.

Ypres , ieri și azi

start Octombrie 1914, forțele prezente duc o adevărată cursă la mare. Aliații încearcă să împiedice germanii să acceseze Canalul. Salvate din asediul Anversului, trupele belgiene s-au refugiat pe Yser, unde li s-a alăturat Forța Expediționară Britanică. Trupele franceze sunt de asemenea prezente și dețin cu britanicii dealurile care înconjoară orașul Ypres. Dar sunt preluați de nemții care atacă orașul21 octombrie 1914. Începe prima bătălie de la Ypres. Durează până22 noiembrie, când apropierea iernii și epuizarea au pus capăt acestui prim episod și au marcat începutul războiului de tranșee din regiune. Între timp, germanii au continuat să bombardeze orașul pentru a împiedica englezii să se refugieze acolo. Cele două tabere, ale căror tranșee sunt relativ apropiate, acceptă tacit armistițiile, dintre care cea mai faimoasă este armistițiul de Crăciun din 1914. Dar conflictul continuă și beligeranții devin din nou ofensatori. 22 aprilie 1915, în jurul orei 17.00, primul atac cu gaz a fost lansat de germani lângă Steenstraete, teatrul misiunii lui Metzger în „Arhitectul dezastrului”. Unul dintre protagoniștii O cască pe trotuar a fost victima directă a acestor atacuri. În această nuvelă, Harry, un englez staționat în Haifa, Palestina, are în continuare efectele unei inhalări de gaze suferite în fața Ypresului în 1918. Când, la finalul poveștii, infractorii aruncă canistre cu gaze lacrimogene în timpul unei ambuscade , el moare de un atac de cord, probabil speriat de vederea fumurilor care scapă din proiectile. În timpul acestei a doua bătălii de la Ypres, care durează până la sfârșitul lunii mai, când trupele sunt lipsite de oameni și muniții, orașul rămâne în mâinile britanice, dar este în ruine.

În 1917, englezii au urmărit să străpungă ieșirea Ypres, denumirea traseului format de tranșee, pentru a ataca bazele navale germane din Ostend și Zeebrugge. 7 iunie, au declanșat ostilități explodând, folosind mine subterane, liniile germane din Messina. În loc să profite de această descoperire, ei rămân la planul inițial care urma să atace abia în iulie. Pe 16 a acestei luni, au început să bombardeze pozițiile inamice din jurul orașului Ypres, care a rezistat. 31 iulie, infanteria iese din tranșee și atacă. Acesta este începutul celei de-a treia bătălii de la Ypres sau Bătălia de la Passchendaele . S-a dovedit a fi un adevărat dezastru: în condiții deosebit de proaste din cauza umidității excepționale din vara anului 1917, trupele s-au împotmolit și au reușit doar după încercări neîncetate de a câștiga zece kilometri de la obiectivul lor final. 10 noiembrie, în timp ce frigul a pus capăt ostilităților, britanicii pierduseră 250.000 de oameni. În primăvara anului 1918, micul pământ câștigat a fost luat înapoi în câteva zile.

„Am murit în iad. Au numit-o Passchendaele ”. Această frază a poetului englez Siegfried Sassoon reprodusă doar în muzeul In Flanders Field din Ypres rezumă groaza evenimentelor trăite de armata engleză în regiune. Orașul și împrejurimile sale au devenit un loc important de memorie pentru britanici. Churchill însuși a afirmat că nu mai există un loc sacru pentru rasa engleză în lume. O treime din toate victimele engleze ale Primului Război Mondial au murit de fapt pe frontul Ypres. Ca mărturie a acestor pierderi, cimitirele întreținute de Commonwealth War Graves Commission dar și Poarta Menin, un imens monument care găzduiește numele soldaților dispăruți.

În De secrètes injustices , părțile intercapitolelor în italice reprezintă opera de memorie a lui Dussert: el merge în mod regulat la cimitirul cetăților din Ypres pentru a nota notele și a consulta registrul. Apoi, el încearcă să dea viață acestor morți, povestind pe scurt existența lor în tranșee. Cu siguranță, aceste nume nu au fost alese la întâmplare: într-adevăr, ele permit afișarea unui panou foarte divers de personalități, dintre care unele sunt strâns legate de situația din Anglia. Primul, Edward, „ca șapte regi ai Angliei”, Angel, este maori și vine din Australia, o colonie britanică. Hanotte abordează astfel subiectul soldaților „importați” în conflict. Apoi vine un soldat scoțian de carieră, un rezervist de cavalerie convins că războiul va dura cel mult câteva luni, apoi un medic australian, care l-a întâlnit pe tânărul maori. Apoi, un grădinar profesionist, căruia îi place să-și imagineze ce flori ar planta într-un cimitir de război, urmat de un ofițer și în cele din urmă de un soldat cu un nume necunoscut, „un soldat al marelui război cunoscut de Dumnezeu”, acesta. care fusese salvat de targa australiană. Nu-și poate aminti numele și încearcă să-l găsească citind marea de nume care se întind peste memorialul Menin Gate.

Vizitele lui Dussert la cimitirul Remparts sunt pretextul unei știri recente a autorului nostru, Cum l-am cunoscut pe Xavier Hanotte . Povestit și semnat de Barthélemy Dussert, acesta prezintă întâlnirea sa cu scriitorul la întâmplare în timpul uneia dintre vizitele sale în acest loc puțin frecventat. Între cei doi bărbați, apare o complicitate, iar inspectorul îi dezvăluie proiectul lui Hanotte:

- Pe lângă traducere, am un alt proiect. Putin nebun...

- Singurele proiecte care merită efortul.

- Fara indoiala. Dar pe scurt, din pietrele funerare și datele din registru, încerc să reinventez o bucată de viață pentru toți acești oameni. Prin ficțiune. Câteva pagini pentru fiecare dintre ele. Sunt 193 ... "

Părea că îmi cântărește cuvintele, își mișcă ochii.

„Ideea este frumoasă. Și cimitirele britanice sunt ca niște cărți. Toate acele stele albe ...

- Da, am fost de acord. Există o parte din asta. Ce să încerci scrierea.

- Tocmai.

- Tocmai? M-am întrebat.

- Proiectul meu ... Ai pus degetul pe el.

- Scrii despre cimitire?

- Britanici, da. O mică încercare. Pentru a înțelege propria mea fascinație. Ceea ce nu are nimic morbid, ci dimpotrivă - nu trebuie să te conving de asta. Dar pentru acest proiect specific, încă nu am găsit un editor. În cele din urmă, poate că voi folosi toate acestea într-un roman. În acest sens, abordarea ta mă intrigă. Există ceva foarte ... romantic în legătură cu asta. "

Ultima replică a extrasului, atribuită lui Xavier Hanotte, ne referă la propria sa lucrare de scriitor. Această întâlnire imaginară este prezentată ca având loc înainte de scrierea De nedreptăților secrete, chiar și Manière Noire, și a fost inspirată într-o anumită măsură.

Poarta Menin este, fără îndoială, al doilea loc din orașul Ypres care l-a marcat puternic pe autor. Îi consacră o poezie în colecția sa Poussière d'histoires et scraps de voyages , pur și simplu intitulată Porte de Menin . Paragraful introductiv prezintă acest loc ca „intrarea într-un ecluză”, o imagine pe care Hanotte o va folosi adesea atunci când vorbește despre locuri de memorie:

Poarta Menin este intrarea într-un ecluză. Nu știi niciodată ce oră este la celălalt capăt. Menin Gate este, de asemenea, un director gigantic în care lipsesc telefoanele - câteva numere încearcă, în zadar, să dea schimbarea. Poarta Menin este încă un Turn de Babel care rezistă pentru că am văzut mai puțin. Și pentru că domnii Jones, Desrosiers, Singh, MacLean și O'Brien nu au așteptat până la moarte pentru a se înțelege - și uneori se urăsc reciproc. În cele din urmă, Poarta Menin este un loc ciudat în care memoria țipă mai tare decât lumea, timp de o sută douăzeci de secunde, în aerul unei trâmbițe.

Acesta este clopotul morților, Ultimul mesaj, jucat în fiecare seară la ora 20, sub arcada scurtă de la trafic, de către pompierii orașului. Scriitorul subliniază, de asemenea, disparitatea soldaților englezi căzuți în Flandra, citând consecutiv un nume de familie pe care îl presupunem englez, apoi canadian, indian, scoțian și, în cele din urmă, irlandez.

Mons , istorie și legendă

La începutul conflictului, invazia Belgiei din regiunea Aix-la-Chapelle a fost efectuată metodic. Două armate germane au asediat forturile din Liege de la4 august 1914. Deținuți câteva zile de armata belgiană de câmp, germanii au luat Bruxelles-ul pe 20 și apoi și-au împărțit forțele. Unul va asedia cetatea din Anvers (care va dura o lună), cealaltă va lua direcția Sambre, unde va veni împotriva oamenilor Forței Expediționare Britanice din Mons, formată dintr-o divizie de cavalerie și patru infanteriști. diviziuni. Britanicii sunt soldați profesioniști, dintre care majoritatea au luptat în războiul boerilor. Prin urmare, sunt conștienți de realitățile situației și de necesitatea de a săpa tranșee pentru a se proteja de focul repetat al puștilor. Ajutate de natura terenului, reușesc să-i țină pe nemți la distanță până la căderea nopții. Această zi de23 augustva costa Germania 5.000 de oameni, împotriva a 1.600 de morți, răniți și dispăruți din partea engleză, inițial mai puțini. Dar înfrângerea francezilor pe Sambre cu câteva zile mai devreme a forțat Forța Expediționară Britanică să se retragă.

În Pe piață , a doua nuvelă a Arhitectului dezastrului, un soldat vechi, Eddie, se găsește în 1914 într-un oraș aparent necunoscut. Prin observarea locurilor, el identifică mai multe elemente care îi sunt familiare în țara sa. El observă biserica, care „a evocat vag Guildhall sau Inns of Court”. „Guildhall” este denumirea britanică dată primăriilor, în timp ce „Inns of Court”, sau „Inns Court”, sunt instituții de instruire din Londra pentru a pregăti viitorii avocați pentru barou. Un băiețel de cealaltă parte a pieței îi spune lui Eddie despre o „după-amiază de școală duminicală”, adică catehism în Biserica protestantă. De asemenea, se face trimitere la „Reglementările regelui”, un set de reguli care guvernează armata engleză, când se observă că un tânăr locotenent nu poartă mustață și la academia din Sandhurst, prestigios loc de instruire a ofițerilor. canalul.

Locotenentul le dezvăluie bărbaților că se află în Mons, Belgia. Unul dintre ei este surprins că se vorbește franceză acolo:

Cu toate acestea, a continuat sergentul, oamenii vorbesc franceza în zonă. Știu bine: înainte de a intra în armată, eram chelner la hotel la Kensington și ... - Bineînțeles, sergent. Bineînțeles că ai dreptate. Dar trebuie să știți că în Belgia este ca în Țara Galilor: două limbi coexistă. Aici este franceză. Pentru flamand, vom vedea asta mai târziu, când le vom răsturna pe nenorocitii aceia de Jerries: se vorbește mai la nord. Ei bine, cred ... Se întoarse spre Eddie. „Trebuie să știi, Walton: dacă nu mă înșel, este limba boerilor. "

Diferențele noastre lingvistice sunt, prin urmare, comparate cu o situație din Marea Britanie, cea din Țara Galilor, unde galeza era larg vorbită în rândul populației. Locotenentul îl întreabă apoi pe Eddie Walton despre cel de- al doilea război boer . Vârsta soldatului sugerează că ar fi putut să o știe: acestea sunt două conflicte la sfârșitul secolului al XIX- lea între coloniștii britanici și olandezi din Africa de Sud.

Faptele lui Mons sunt menționate indirect în Behind the Hill de un anume Eddie. Cititorul este liber să-l identifice cu Walton. Au caracteristica comună de a fi soldați profesioniști și de a lupta în războiul boer, dar acest fapt este semnificativ pentru începutul Marelui Război în rândurile engleze, voluntarii nefiind încă urcați pe front. În roman, Eddie insistă și asupra experienței pe care a avut-o el și tovarășii săi de început. El insistă asupra ritmului incredibil de foc pe care l-ar putea rezista:

Ne-am plimbat pe cartușe, iar cordita a ieșit din neștiind să respire. Dar, oricât de mult am pune clipurile înapoi în revistele noastre și le golim la fel de uscate, Jerries s-a întâmplat întotdeauna. Pe termen lung, am avut impresia că coborâm la fel, mereu la fel. A trebuit să-i omoare de două ori. Se pare că au crezut că avem mitraliere ...

În timp ce britanicii se retrag, Eddie este rănit și încearcă să fugă. Crezându-se condamnat de bombardamentele care se apropie, el se întinde pe spate și așteaptă. Episodul trece apoi la fantastic. Cerul este sfâșiat și coboară o armată de îngeri înarmați cu săbii de foc. Această poveste provine dintr-o legendă care circula la acea vreme despre evenimentele din23 august 1914, când germanii profitaseră de bătălia de la Mons. Îngerii apar în fața lui Nigel Parsons la sfârșitul romanului când pleacă de la Monstru.

Realism magic

Realismului magic este adesea găsit în scrierile autorului nostru, nu numai în structura nouă a locurilor comune , dar , de asemenea , cu diferite ocazii , care pot fi împărțite în funcție de tipul, așa cum se manifestă în vise sau în unele locuri. Analiza evenimentelor face posibilă interpretarea utilizării realismului magic în Hanotte.

Locuri comune

O poezie din Poussières d'histoires și resturi de călătorii exprimă toată dualitatea care alcătuiește romanul Locuri comune, Parcul Bellewaerde  :

Copii mari kaki

Luați diapozitivele

Și este doar un strigăt puternic

De bucurie care se răspândește.

Hai să tragem țevi

În colibele de târg

Și ceară mustața

Al marelui leu de lemn.

Pe o melodie veche

Să lansăm caruselele

Și să mâncăm gogoși

Fierbinte cu baionetă.

Chiar și bătrânii sergenți

Rulează pe un scuter

Și locotenentul nostru

Latră tombola.

Prezervativele atârnă

Barele turnichetelor.

Nu te grăbi prea mult,

Locurile sunt gratuite.

Pe un fluier

Vom forma rândurile

Apoi în spatele drumului

Ne vom culca

Pe peluze verzi

Unde lipsește cu adevărat

Ce minunată minge de piele.


( Pentru meciuri sub lună. )

Bellewaerde, cu mult timp în urmă martor al atrocităților războiului, și astăzi un parc de distracții pentru publicul larg. În poem, prezentul și trecutul se împletesc ca în al patrulea roman al lui Xavier Hanotte. Două dimensiuni temporale sunt de fapt în paralel: una prin un băiețel, Serge, mergând cu mătușa sa în parcul de distracții Bellewaerde în zilele noastre, cealaltă prin Pierre Lambert, un soldat canadian în drum spre localitate. De Bellewaerde, pe front , în apropiere de Ypres, în 1915. Realismul magic este prezent atunci când cele două dimensiuni se întâlnesc: tânărul Serge livrat în sine în parc se încrucișează în mod repetat cu un bătrân cu lopată, care spune să caute ceva. Dar băiețelul pare să fie singurul care îl vede. La întoarcere, autobuzul său oprește sub Poarta Menin, din cauza Ultimului Post. Cu această ocazie, traficul este întrerupt pentru câteva minute, după cum ne spune șoferul. Un alt autobuz trece de al lor, un autobuz verde cu două etaje, unde se află bătrânul. La sfârșitul romanului, o tăietură de ziar: un turist german a găsit în parcul de distracții o lopată veche de război și, în timp ce zgâria puțin, un cadavru: cel pe care Pierre Lambert îi promisese că va găsi, un tovarăș mort când o coajă a zdrobit adăpost unde era amplasat.

Ai crede că bătrânul a fost soldatul care s-a întors pe scenă ani mai târziu, dar o aură de mister plutește în jurul lui. Îl cheamă pe băiețel cu prenumele când îl întâlnește pentru prima dată, vrea să-i dea șapca, dar spune că nu o poate face, ca și când ar aparține a două lumi diferite și nu ar putea interacționa concret. Autobuzul în care pleacă Pierre Lambert are faruri albastre, ca cele ale autobuzelor din timpul războiului:

Motoarele urlă pe drumul principal de câteva minute, străbătând strălucirile albastre ale farurilor ascunse.

Și dintr-o dată, la intrarea în ușă - nu am văzut-o imediat din cauza farurilor albastre - ajunge un autobuz ciudat.

În cele două fragmente de mai sus, primul este al naratorului Pierre Lambert, iar al doilea este exprimat de tânărul Serge.

Visele inspectorului Dussert

Prima apariție a realismului magic în Hanotte se regăsește în primul său roman, Black Manner . Fără nicio tranziție, capitolul al doisprezecelea începe în plin război, naratorul care spune „eu” ne este necunoscut, în timp ce povestea a fost îngrijită până acum de Dussert în vremea noastră. Noul plan de acțiune este în Franța, pe frontul de lângă Canalul de la Sambre. Naratorul îl întâlnește pe caporalul Wilfred Owen, care l-a pus să citească una dintre poeziile sale. Atacă împreună, în Ors, unde cititorul a aflat deja anterior că Owen a fost ucis în 1918. Și într-adevăr, moartea lui este relatată.

Revenirea la realitate pare să aibă loc după explozie. Dar ceea ce a fost un vis al lui Dussert continuă, înainte de a se trezi violent căzând din pat. Portretul lui Owen pe noptiera pe care inspectorul l-a luat în toamna lui deranjează natura pur onirică a episodului:

Locotenentul Owen îmi zâmbea mereu dincolo de timp. Nu mă privea în față. Deja cuprins de întunericul fundalului, chipul său de trei sferturi era acela al unui bărbat pe cale să plece. De parcă tocmai s-ar fi întors, de parcă ar fi luat ultimul concediu - sau m-ar invita să-l urmez .

Pasajul este scris ca fiind în continuitatea perfectă a ceea ce se întâmplă în vis: Owen tocmai a pierit în explozie și, cu privirea sa, îl invită pe cel care l-a urmat, naratorul necunoscut identificându-se prin urmare cu inspectorul, încă suspendat între visul și realitatea.

În nedreptățile secrete , un „vis” atât de tulburător îl deranjează pe narator. Owen însuși vine să-l vadă la el acasă, bea o băutură și discută despre traducerile inspectorului din poeziile sale. Dar aici, statutul de vis al episodului nu este explicat. Dussert doarme când aude soneria ușii din față, dar se ridică și își îmbracă halatul de baie înainte de a merge să-l deschidă. Când Owen pleacă, inspectorul se întoarce la culcare. În plus, uniforma poetului este acoperită de lacrimi, de parcă ar fi fost el direct după bombardamentul care i-a costat viața.

Monumente de război

În nedreptățile secrete , inspectorul Dussert merge regulat la cimitirul cetăților din Ypres pentru a căuta nume pe morminte. Din acestea și din informațiile pe care le găsește în registru, scrie despre acești bărbați, de unde provin, ce ar putea crede, cum ar fi murit ... Aceste texte sunt inserate între capitolele poveștii, sub formă de capitole în cursiv, al cărui titlu este rangul și numele defunctului, precum și litera și numărul care determină locația mormântului. Ultima dintre aceste părți se numește „Un soldat al marelui război cunoscut de Dumnezeu”, adică este vorba despre un soldat neidentificat sau dispărut. În timp ce celelalte părți au încercat să povestească trecutul decedatului, aici este spus prezentul timpului nostru. Soldatul fără nume încearcă să-și găsească amintirile, să-și găsească numele, pentru că numele său este pe Poarta Menin, printre mii de alții. Cu vecinul său, de asemenea neidentificat, în fiecare seară citesc pe rând numele monumentului, pentru a le găsi pe ale lor.

În spatele dealului , prezentul se invită în trecut. După un asalt din care iese dezorientat, povestitorul erou, Nigel Parsons, se află sub o clădire gravată cu nume. Este monumentul Thiepval , care va fi construit după conflict, în memoria soldaților căzuți în regiune. Sub monument se află tovarășii lui Nigel, inclusiv William. Tăcute, păstrează focul. Nimeni nu vorbește, nimeni nu pare să știe ce să facă acolo decât să aștepte. Citind numele, Nigel îi observă pe ai lui și ai lui William. Când merge să caute lemn, se găsește la biserica satului, unde întâlnește îngeri. Dar el se îndepărtează de el, a fugit spre monument, a botezat Monstrul și, în cursul său, traversează un cimitir, este surprins de un bombardament ... își recapătă cunoștința în gaura de coajă unde se refugiase cu William înainte ca totul să meargă. gresit. Tovarășul său este mort.

O cască pe trotuar face aluzie la un alt monument în memoria victimelor engleze din 14-18, situat Place Poelaert din Bruxelles. Naratorul, Archie, un soldat scoțian care nu a luptat în primul război mondial, ci în al doilea război mondial, este reprezentat acolo, sau cel puțin dublul său:

Fără îndoială că eram eu, cu capul plecat cu aerul acela de a contempla vârfurile pantofilor de parcă ar fi slab lustruiți. Da, eu sunt. Dar acum, sub capota lungă, vedem doar benzile de vițel. Nu kilt-ul meu. Deci, aici sunt engleză pentru eternitate ... Ce groază!

În acest extras strălucește naționalismul scoțian, care a fost afirmat mai sus atunci când naratorul se plânge de decizia engleză de a modifica benzi desenate originale ale lui Hergé în care este povestit un episod trăit de soldat când era staționat la Haifa. Britanicii ar fi vrut să evite orice aluzie la mandatul lor în Palestina, iar locul evenimentelor nu ar fi fost identificat în ultima versiune:

Câteva minute, o mânie plictisitoare mi-a stârnit curajul. Eliminat la cererea englezilor! Aceste sissies! Acolo, pe atunci, m-aș fi văzut în Bannockburn , cu toporul în mână ...

Bătălia de la Bannockburn din 1314 este un episod celebru din războiul de independență scoțian.

Locuri pline de istorie

În Arhitectul dezastrului , în prima relatare a Les Temps poreux, o parte din care titlul ne face deja să ghicim prezența probabilă a realismului magic, dimensiunile temporale se vor contopi complet și vor da naștere unui nou episod din aventurile din Inspectorul Dussert, „Passé le pont”. Un indiciu este, de asemenea, prezent pentru a face cititorul atent să simtă prezența realismului magic: povestea este dedicată de Xavier Hanotte lui Hubert Lampo , despre care a tradus mai multe lucrări.

În acest scurt roman, Dussert și colegul său Trientje se ascund la nivelul unui pod, „Verbrande Brug”, pe baza indicațiilor unui informator care a informat vizita, în cafeneaua alăturată, a unui traficant de arme. Numele pieței satului, „Korporaal Trésignies”, se referă la un episod din Primul Război Mondial: un caporal belgian, Léon Trésignies , a înotat pentru a acționa manivela podului și a coborî pentru a-și trece tovarășii în fugă . Bărbatul a căzut sub focul german. În câteva rânduri, Hanotte povestește anecdota, așa cum s-ar fi putut desfășura, abandonând „eu” pentru o narațiune omniscientă. Paragraful în care Dussert redevine narator începe cu „M-am trezit cu un început”. Încă o dată, o evadare în trecut poate fi percepută de cititor ca un vis al unui polițist.

Cei doi inspectori observă un bărbat ciudat într-un pardesiu lângă pod. Când intră în cea mai apropiată cafenea, ei decid să-l urmeze. Dar când intră în unitate, se găsesc singuri cu șeful. Intrigat, Barthélemy pleacă în timp ce sunetul sonor al podului anunță o manevră probabil destinată să permită trecerea unei bărci. Pe măsură ce șorțul coboară, de cealaltă parte a canalului, un bărbat pare să fie ocupat în spatele unui perete scăzut. Când se ridică, Dussert îl recunoaște pe bărbatul din pardesie. Dar prins de o tulburare, el nu traversează podul pentru a-l găsi. El pune la îndoială cafeneaua care îi spune despre un anume Leon, un client obișnuit care vine acolo noaptea, din cauza insomniei.

Evenimentele se precipită atunci: inspectorii își văd suspectul care sare în vehiculul său și încearcă să scape de ei. Dar s-a trezit surprins de o manevră bruscă de pe pod anunțată din nou de clopot și fără să treacă nicio barcă. În urmărirea care urmează, Barthélemy Dussert își pierde arma și se găsește la mila criminalului. Dar focurile de armă zguduie, rănindu-l. Trientje are suficient timp să tragă pentru a-l împiedica să-și recupereze pistolul. Celelalte fotografii nu au venit de la ea. Expertiza laboratorului de poliție judiciară datează aceste gloanțe din 1914, dintr-o armă de reglementare a infanteriei belgiene. Pentru a completa imaginea, eroul nostru află despre înmormântarea caporalului Trésignies că prenumele său a fost Léon. Omniprezența omului pe scena faptei sale trecute a fost deja sesizată într-un poem personal de Xavier Hanotte, intitulat Verbrande Brug:

Vântului nu-i pasă

Se alege pe sine

Alcool puternic

Pentru uitare.

Afară însă

Nu din nou singur

Leon se ocupă

Manivela.

Podul coboară

Încet

Umbra lui pătrată

Pe ape întunecate

Încă o dată, sentimentele simțite de Barthélemy Dussert pe hârtie provin direct din experiența autorului însuși. O altă poezie, căpitanul João Bento, se încheie cu prezența, ani după evenimente, a spiritului unui soldat, unde astăzi sunt aliniate stelele albe:

Din acea zi rătăciți

Sub cerul cenușiu-verde

Chiar dacă nu o mai poți suporta

Și strigă numele lor pierdute

Povara ta eternă

Căpitanul João Bento

În a doua nuvelă din Porous Times, „Near the Rivers of Babylon”, o întâlnire neașteptată la sfârșitul episodului conferă poveștii realiste o notă de improbabilitate. Se face referire la trecut grație naratorului, un soldat englez staționat în Irak, care își duce oamenii la un cimitir din Primul Război Mondial. Dar când îl părăsește, crede că vede pe drum în fața carului său un cuplu, complet gol, cu pielea lăptoasă. Unul dintre oamenii lui spune apoi că a zdrobit un șarpe. Prin urmare, este o întâlnire aproape de vis cu Adam și Eva, într-un loc considerat a fi locul în care se afla Grădina Edenului.

Fuziunea timpurilor

Prin toate aceste exemple se pare că realismul magic din Xavier Hanotte se naște în mod sistematic dintr-o întâlnire între două dimensiuni temporale, ambele reale, una dintre ele având rădăcini istorice: războiul, dar acestea nu s-ar putea întâlni rațional. Aceste interacțiuni au loc, cu excepția cazului în care sunt visele inspectorului Dussert, în locuri care păstrează amintiri sau care sunt chemați să devină, așa cum se întâmplă în Derrière la deal pentru „Monstrul” din Thiepval.

Marea trăsătură comună, care dezvăluie unul dintre principalele interese ale autorului, este că, cu excepția În apropierea râurilor Babilonului , acestea sunt referințe sistematice la Primul Război Mondial, un conflict deosebit de marcat care a fost construit. Felul propriilor sale legende. Vitejia corporale Trésignies , soarta dezastruoasă a unui tânăr poet talentat , care a scăzut cu câteva zile înainte de pace, grămezile de cadavre îngropate în țara Flandrei, în ce este astăzi un parc de distracții ... Această parte a evenimentului mitic îndepărtat în timp se referă la ideile lui Hubert Lampo, care și-a dat toată importanța inconștientului colectiv în noțiunea de realism magic. Cu Hanotte, scopul este mai puțin să se reconstruiască pe sine, decât să reamintească, prin aceste evocări ciudate și poetice ale trecutului, că trecutul nu este niciodată departe și că există o datorie încarnată a memoriei împotriva acestuia. Inspectorul Dussert.

„Atingerea britanică”

Ouă cu slănină și Daarjeeling

Al nostru se distinge întotdeauna complet de restul producției hanottiene, cel puțin la prima vedere. Într-adevăr, tuturor acestor romane puternic marcate de război și făcând multe referiri la Anglia prin intermediul protagoniștilor, li se opune această fabulă ai cărei eroi sunt trei urși civilizați, parcați într-o rezervație naturală, care este mai mult franceză. Și totuși, la o inspecție mai atentă, urșii noștri bine linsi nu sunt lipsiți de nicio aluzie la Anglia. Mai ales unul dintre ei, Adalbert, care colectează trăsăturile pe care le-ai atribui cu ușurință unui domn britanic. Stereotipuri, desigur, dar bine și cu adevărat identificabile. Această ursidă este singura din bârlogă care bea ceai în mod regulat, și nu orice, deoarece îi place darjeelingul, numit după un oraș indian și, prin urmare, o fostă colonie a Imperiului foarte îndrăgitei sale Majestăți. De asemenea, cititorul află că micul dejun este departe de cel continental, format din ouă prăjite și slănină. Când Adalbert își trage laba în vizuină, nu este lipsit de stil: îmbrăcat într-un halat de mătase, are întotdeauna în gură un prețios suport pentru țigări de fildeș. Animalul este, de asemenea, modest, reticent în a dezvălui un păr în public, ceea ce este destul de jenant pentru un urs care trebuie să-i facă pe turiști să creadă că distracția lui preferată este să se jefuiască în iarba înaltă și să zgârie trunchiurile copacilor. Ceea ce iubește este grădinăritul. Și, în sfârșit, se spune că Adalbert este „îngrijorat de bunele maniere”, atât cât pare prețios în comportamentul său.

Acest portret este încărcat de stereotipuri care pictează principalele trăsături ale personajului englez așa cum este perceput în țara noastră. Arată un anumit mod de comportament, anumite obiceiuri alimentare și toate cu umor. Acest umor care, de asemenea, este inseparabil de imaginea pe care cultura engleză ne-o trimite înapoi.

Umor englezesc

Tonul folosit de Xavier Hanotte în romanele sale nu este niciodată lipsit de umor, chiar și în cele mai dramatice situații, așa cum demonstrează, de exemplu, acest extras din Praf de povești și smulgeri de călătorii despre soldații canadieni care au luptat la Beaumont-Hamel  :

(…) Voluntarii miroseau a pește. Nu e de mirare când traversezi Atlanticul la bordul unui ton de la St John's. O altă producție locală: lemnul. Prin urmare, ar fi putut să miroasă a copacului.

Această abilitate de a pune realitatea la distanță, oricare ar fi aceasta cu un spirit, de a cădea în absurd chiar și din dramatic, ne aduce în minte ideea pe care o avem în general despre umorul englez. Originea cuvântului „umor” și semnificația sa actuală sunt, de asemenea, legate de istoria literară engleză.

A ști cum

Schimbarea și batjocura de sine caracteristică așa-numitului umor englezesc sunt exprimate și în Hanotte în modul în care folosește cu bună știință ideile primite despre britanici și obiceiurile lor. Astfel, niciun roman nu este scutit de o scenă de degustare a ceaiului, mai mult sau mai puțin împins în prețiozitate. Gustarea virilă dintre frații de arme și sub focurile unei mitraliere inamice, în Les places commun , este urmată de o degustare calmă și foarte rafinată în L'architecte du désastre . Ultima știre dedicată vremurilor trecute este într-adevăr marcată de atmosfera sa „britanică”. Căpitanul Thorpe s-a logodit cu majordomul său, Hawtorne, și vine întotdeauna să-i aducă ceaiul pe măsură ce se apropie timpul asaltului:

Important, cupa. Important este și farfuria. Cartierele metalice ți-au ars buzele și ți-au stricat iremediabil gustul Darjeeling. Chiar și porțelanul ciobit a avut imensul avantaj de a păstra această mică plăcere, această mică oază de domesticitate pe care a fost bine să o găsim, chiar și pentru câteva secunde, în pragul unei zile ca aceasta.

Madame Thorpe este, de asemenea, indispusă de absența majordomului ei, care făcea brioșe delicioase ... dar împreună cu prietenii ei, are acum de făcut: aceste doamne tricotează mănuși și eșarfe pentru soldați.

Întreg episodul este, de fapt, impregnat de o viziune stereotipă a personajului englez: o etichetă și o politețe omniprezentă față de evocarea banalităților, în ciuda iminenței unor evenimente grave și a unei flegme infailibile. Nu lipsesc imaginile conotate cu privire la erou: își bea ceaiul servit de un servitor care l-a urmat în față, apoi denunță slaba educație a germanilor când un pic de praf cauzat de o explozie îi cade în ceașcă, sau rămâne indiferent sub fragmentele care se pierd pentru a se comporta în maniera pe care i-o impune gradul său de ofițer.

Personajul în sine este distinctiv, dar descrierile protagoniștilor fiind puține, tocmai în detaliu trebuie să căutăm cu ochiul. O mustață perfect îngrijită îl face pe ofițer, iar asta mai întâi cu Wilfred Owen:

Nici un păr nu ieșea din mustața tunsă fin. Impecabil, ca întotdeauna. Uneori, ceilalți ofițeri erau uimiți că fiul unui comandant de gară ar putea arăta o astfel de eleganță dandy. Și într-adevăr, nu lipsea nimic, nici măcar ironia înghețată a zâmbetului.

Acest exemplu de prețiozitate masculină este urmat de simplitatea unei femei, în persoana lui Dorothy Maceachran, dragostea dezamăgită a eroului romanului scurt „Arhitectul dezastrului”. Tânăra nu este deosebit de drăguță și arată lipsă de gândire, datorită timidității sale. Cu toate acestea, rezerva ei și bunul simț atunci când Metzger o tachină sunt dovezi ale unei flegme care îi merită. Detaliul invocat aici este gustul buzelor lui Dottie, „un gust de ghimbir, zahăr și sare amestecate împreună”. Cel al biscuiților scoțieni. »Detaliu atât de izbitor pentru autor încât și-a dat numele reeditării poveștii, dezvăluind importanța episodului Coventry. Într-adevăr, totalizează doar câteva pagini în comparație cu restul narațiunii, descriind misiunea lui Metzger și rezultatul acesteia. „Arhitectul dezastrului”, povestea unui constructor luat în ciuda lui ca alibis pentru distrugere, devine romanul unei întâlniri efemere într-o țară ploioasă, o întâlnire care încă îl bântuie pe erou. Această schimbare se remarcă prin adăugarea în A taste of ginger biscuit a epilogului cu rolul presupusului frate al tinerei fete scoțiene.

Mână verde

O altă imagine pe care o poți avea despre Anglia, cea a unor peluze întreținute riguros, paturi de flori frumos aranjate și păduri cu aspect sălbatic care sugerează prezența unei vechi clădiri gotice. În secolul  al XVIII- lea, regatul se îndrăgostește de amenajarea teritoriului, ceea ce va duce la crearea grădinii englezești. Acest lucru contrastează cu grădina clasică franceză și preocuparea sa pentru geometrie. El își propune să recreeze natura într-un mod sălbatic, care ar putea fi văzut ca o reacție la industrializare. Atmosferele particulare ale acestor spații au inspirat foarte mult artiști, pictori, scriitori și poeți. Nu e de mirare atunci că în Holland Park, compunând viermi de flori, Nigel Parsons se întâlnește cu grădinarul William Salter:

În Holland Park, grădina curge

Cu gardenii albe la rând.

Noi suntem gardienii ...


Această prietenie îi va permite poetului să capete un deget verde. Cariera sa de grădinar a început cu mult înainte de schimbul de identitate cu Salter. De îndată ce a fost angajat, s-a lăsat eliberat ca practicând o astfel de profesie, astfel încât să rămână un simplu soldat și nu un ofițer așa cum i-ar fi permis profesia sa de profesor. Apoi, într-un cimitir din Franța, în timp ce stau la ferma Cauberts, Parsons primește prima lecție de grădinărit de la tovarășul său. Urmărind brazde cu vârful baionetei sale, plantează câteva flori în acest loc auster unde soldații batalionului lor se odihnesc deja. După război, Parsons / Salter și-a practicat arta în cimitire, în numele Comisiei de război imperiale de război , a Commonwealth War Graves Commission .

Pietrele albe ale cimitirelor de război britanice devin pagini goale și sunt inspirație pentru romancier, datorită bogăției inscripțiilor lor și atmosferei favorabile care domnește în jurul lor. Din această perspectivă, munca de grădinărit, o ocupație comună pentru alte câteva personaje, este de cele mai multe ori asociată în cărțile lui Hanotte cu locurile de memorie ale armatei engleze.

În On Secret Injustices , unul dintre soldații a căror poveste ocupă părțile intercapitulare, Gordon, este imaginat de Dussert ca un grădinar profesionist săpat tranșee, dar imaginându-și ce ar planta după război în cimitire. Dincolo de o simplă muncă de întreținere a paturilor de flori și a altor peluze, grădinarii hanottieni veghează asupra celorlalți morți și își mențin memoria, asigurându-se că locurile lor de ancorare nu sunt niciodată abandonate.

Mai anecdotic, Pierre Lambert, unul dintre naratorii din Common Places, a fost arhitect și designer de peisaje. În ceea ce privește unul dintre urșii, filosoful lui Bear, întotdeauna Adalbert, care este, fără îndoială, cel mai englez dintre cei trei, își ia nostalgia într-un simplu pătrat pe care îl menține în afara bârlogului său.

De la Gosford Park la Gosford Street

Referințele culturale ale lui Hanotte la Anglia în textele sale nu se limitează la Owen. În principal în trilogia inițială, el citează în mod repetat autori celebri de limbă engleză și scrierile lor, în funcție de circumstanțele narațiunii sau de stările protagoniștilor. De asemenea, abordează arta picturală prin William Turner, care contribuie la titlul primului roman. Cinematograful este, de asemenea, pus discret la contribuție în romanul scurt „Arhitectul dezastrului”, care ascunde în spatele personajului său fetiș o cunoscută actriță scoțiană, mai exact în rolul care îi aparține în filmul Gosford Park al lui Robert Altman.

Când ajunge la Coventry, o ploaie neplăcută îl determină pe Metzger să meargă direct la hotelul său, King's Head. El este întâmpinat de o tânără oarecum incomodă. Această întâlnire în ploaie are asemănări izbitoare cu scena de deschidere din filmul lui Robert Altman Gosford Park. Această producție americană din 2002 își propune să ne arate societatea engleză bogată din anii 1930 prin ochii slujitorilor săi. Intriga este amplasată într-un conac somptuos în care se strânge o companie strălucită pentru o petrecere de vânătoare, deranjată de asasinarea stăpânului casei. Rolul care ne interesează aici este cel al unei tinere servitoare, Mary Maceachran, interpretată de actrița scoțiană Kelly Mac Donald. Totul, de la stângăcie până la accentul său până la fizicul său, pare să demonstreze că Xavier Hanotte a fost direct inspirat de acest personaj pentru a-l construi pe cel al lui Dottie Maceachran, cu care Metzger are o relație platonică în timpul șederii sale în Coventry.

Prima scenă a filmului ne arată pe Mary Maceachran urcând în mașină în urma amantei sale, în ploaie, în prezența unui majordom destul de directiv. Acesta îi amintește funcționarului hotelului care îl reproșează ușor pe Dottie pentru că a uitat să aducă o umbrelă. Întregul film arată o tânără stângace, dar atentă, preocupată de sarcina ei, discretă, dar vicleană. Doar ea va reuși să rezolve misterul crimei. Acest personaj se regăsește în stiloul lui Xavier Hanotte: „[…] era o fată așa: independentă, obstinată, de multe ori distrasă, dar întotdeauna pregătită să facă ceea ce trebuia făcut”. Wink pentru a pune cititorul pe pistă? Dottie locuiește pe strada Gosford.

Nedreptăți secrete

Deci, în secret, ca nedreptățile ascunse, au plecat.
Nu sunt urși:
nu am auzit niciodată pe ce front au fost trimiși aceștia.

Wilfred Owen, trimiterea

[Deci, ca nedreptățile secrete, au plecat.
Nu erau ale noastre:
nu am știut niciodată ce front îi aștepta.]

Cartea sa De secrètes injustices (titlu inspirat de o poezie de Owen), este excepțională prin faptul că explorează trecutul țării sale până la punctul de a face bătălia Lys (23-).28 mai 1940), Cheia un mister crima care decelează la sfârșitul XX - lea  secol, implicând într -un fel de soldați valon din mai multe regimente de vânători Ardennes deMai 1940și predarea fără a lupta cu 4 - lea Divizia flamandă, împreună cu uciderea a zeci de civili nevinovați în satul flamand Vinkt în conformitate cu procesele care cred că în mod direct de același mecanism ca masacrele descrise în atrocitățile germane dinAugust 1914 (credința falsă sinceră în existența lunetistilor).

O scenă a tragediei valo-flamande

4 - lea Divizia a fost ușurat că25 maide 1 st Divizia Vanatorilor Ardennes , o trupă de elită , care aplicata pierderile germane agresorul considerabile, în special în satul Vinkt. Germanii decimați ai acestui regiment (jumătate din pierderi în răniți și uciși), credeau ca în 1914 că lunetistii trageau în spate. Dintr-o dată, acest sat flamand (apărat de trupele valone), a fost acuzat de germani că conține lunetiști și 80 de bărbați, femei și copii au fost împușcați. Cartea lui Xavier Hanotte, De secrètes injustices, arată într-un mod destul de extraordinar unul dintre acești soldați capturați drept prizonieri de război conform Convențiilor de la Geneva (mai târziu, soldații valoni au rămas prizonieri în Germania, în timp ce marea majoritate a flamânilor au fost eliberați). Soldatul valon este dus de soldații germani chiar la locul executării (crimei de război) a civililor flamandi (nevinovați desigur). Unul dintre flamandi îi strigă apoi ceva în flamand pe care acest soldat valon nu îl înțelege, cu câteva clipe înainte ca gloanțele germane să-l tundă pe sătean, o reflecție disperată, în pragul morții, care nu este neapărat un reproș. dintre care nu vom cunoaște niciodată conținutul. Această scenă aflată în centrul unui roman foarte bun al acestui scriitor valon, conform recenziei, Toudi sintetizează problema națională din Belgia într-un instantaneu orbitor: este o tragedie în inima Europei.

Alte subiecte

Cartea abordează, de asemenea, problema negaționismului , descrierea ofițerilor de poliție „umani”, simplul contact la Bruxelles între flamani și valoni sau vorbitori de franceză, dragostea umană, relația dintre bărbați și femei de astăzi care realizează, la nivel profesional., o egalitate de facto. Este scris și în memoria engleză a măcelăriilor din 1914-1918 (în câmpul Flandrei), evocă faimosul Ultimul post al lui Menen , pasionat de la început până la sfârșit ca un adevărat roman polițist scris cu mult umor.

Note și referințe

  1. Seminarul de literatură Paul Hurtmans
  2. Nedreptăți secrete p.  29
  3. Black Manner p.  524
  4. Black Manner p.  394
  5. Arhitectul dezastrului p.  173
  6. Black Manner p.  33
  7. Black Manner p.  51
  8. Black Manner p.  73
  9. Dark Manner capitolul 13 folosește primul vers ca accent
  10. În spatele dealului p.  115-6
  11. Gerd Krumeichet Stéphane Audoin-Rouzeau , „Bătăliile Marelui Război”, Enciclopedia Marelui Război , Paris, Bayard, 2004, p.  306
  12. KEEGAN John, Primul Război Mondial , Perrin, Paris, 2003, p.  369
  13. KEEGAN John, Primul Război Mondial, Paris, Perrin, 2003, p.  370
  14. Black Manner p.  406
  15. Istoric praf și fragmente de călătorie p.  15
  16. Arhitectul dezastrului p.  91
  17. În spatele dealului p.  177
  18. Praful de povești și fragmente de călătorii p.  48-49
  19. Locuri comune p.  195
  20. Locuri comune p.  197
  21. Black Manner p.  412
  22. O cască pe trotuar p.  9
  23. Praful de povești și fragmente de călătorii p.  53
  24. Praful de povești și fragmente de călătorii p.  68-69
  25. Praful de povești și fragmente de călătorii p.  14
  26. Arhitectul dezastrului p.  95
  27. Black Manner p.  395
  28. În spatele dealului p.  45
  29. Arhitectul dezastrului p.  65
  30. [1]

Vezi și tu

Bibliografie

Traduceri de Xavier Hanotte Lucrări de Xavier Hanotte (roman, nuvele, poezie, teatru)
  • Manière noire , roman, Paris, Belfond , 1995, preț Gironde-Nouvelles-Ecritures 1996.
  • De secret injustices , roman, Paris, Belfond , 1998. Premiul Michel-Lebrun .
  • În spatele dealului , roman, Paris, Belfond , 2000.
  • Locuri comune , roman, Paris, Belfond , 2002, premiul Charles Plisnier
  • Praf de istorie și fragmente de călătorie , 1984-2003. Poezii fără date și considerații datate , Bordeaux,  Le Castor Astral 2003.
  • O cască pe trotuar , nouă, în pene Colective, amuzante. 11 nuvele din Tintin în țara regelui belgienilor , prefață de Erik Orsenna , sl [Bruxelles], Moulinsart, 2003, p.  121-136 .    
  • Urs pentru totdeauna , roman, Paris, Belfond , 2005.
  • L'Architecte du désastre , știri, Paris, Belfond , 2005.
  • Un gust de biscuiți ghimbir , roman scurt, ilustrații de Claude Renard, sl [Tournai], Estuaire 2006 (colecția Carnets littéraires); [versiune ilustrată și retușată, mărită de un epilog nepublicat, al L'Architecte du désastre , un scurt roman eponim din colecția publicată în 2005 de Belfond ].
  • Cuțitul lui Jenufa , roman, Paris, Belfond , 2008.
  • Incendii fragile în noaptea următoare , roman, Paris, Belfond , 2010.
  • La Nuit d'Ors , fantezie dramatică, Le Castor Astral , 2012.
  • Fie între noi ... Sunt un urs , ilustrat de Muriel Logist, Le Castor Astral 2012 (colecția „Escales des lettres” în regia lui Francis Dannemark), 94 pp.
  • 1914-1918. Les anges de Mons , [grafic nou], desene de Claude Renard, texte de Xavier Hanotte, Mons, Fondation Mons 2015 Éditions [sic], 2013, 80 pp. ( ISBN  978-2-9601403-0-9 )    
  • Du vent , roman, Paris, Belfond , 2016  ( ISBN  9782714458261 ) .
Eseuri de Xavier Hanotte
  • Creație și traducere , în Christian Libens (texte editate de, cu col. De Nathalie Ryelandt), Scrie și traduce , Bruxelles, Éditions Luc Pire / Parlamentul Comunității Franceze din Belgia, 2000, p.  157-169 .    
  • Război și poezie în literatura engleză (1914-1945). O scurtă prezentare generală în traduceri , comunicare prezentată de Xavier Hanotte la reuniunea lunară a13 iunie al Academiei Regale de Limbă și Literatură Franceză din Belgia [online pe site-ul Academiei Regale de Limbă și Literatură Franceză din Belgia], <www.arllfb.be/ebibliotheque/communications/hanotte13062015.pdf>, consultat 15 august 2015.     
Interviuri, interviuri și discursuri de Xavier Hanotte 
  • „Literatura de la 14-18 în Belgia: Interviu cu Didier Comès, Xavier Hanotte și Raoul Servais, produs de Pierre Schoentjes cu colaborarea lui Griet Theeten”, în Textyles. Revista scrisorilor belgiene în limba franceză , nr .  32-33, 2007, p.  177-195 .
  • Masă rotundă care îi reunește pe G. Bienne, D. Daeninckx, R. Grenier, J. Rouaud, X. Hanotte, J.-M. Turine, P. Schoentjes și C. Trévisan , în Schoentjes Pierre (ed., Cu col. Of Greet Theeten), Marele Război, un secol de ficțiuni romantice. Lucrările colocviului 13-15 martie 2008, University of Ghent - In Flanders Fields Museum, Ypres , Geneva, Droz, 2008 (Romanica Gandensia, XXXVI), p.  400-435 .    

Despre Xavier Hanotte

  • A.-R. Hermetet, "Inspectorul memoriei: manieră neagră și nedreptăți secrete de Xavier Hanotte", în Nord ' , nr. 38,decembrie 2001, p.  37-44 .
  • Jean-François Grégoire și M.-P. Jadin, „Universul romantic al lui Xavier Hanotte”, în Indicații. Recenzia romanelor , 58 a ., Nr. 5,Noiembrie 2001, p. 4-16.
  • Eric Bousmar, Literatura ca mijloc de cunoaștere: timpul trăit și timpul istoric în „De secrètes injustices” de Xavier Hanotte. Un punct de vedere al istoricului , în S. Klimis și L. Van Eynde (ed.), Littérature et savoir (s) , Bruxelles, 2002 (Publications des Facultés Universés Saint-Louis, vol. 93), p.  337-351 . Articol online pe site-ul Academia.edu , consultat la15 august 2015.
  • Xavier Dusausoit, „Spiritul locurilor la Xavier Hanotte sau aripile memoriei”, în Textyles. Revizuirea scrisorilor belgiene în limba franceză , n o  21, 2002, p.  95-100 .
  • L. D'Hulst, „Jocurile memoriei translaționale în literatura belgiană: exemplul lui Xavier Hanotte”, în Începând de la Veneția. Moșteniri, pasaje, orizonturi: cincizeci de ani de AILC , Veneția, Università ça'Foscari, 2007, p.  456-468 .
  • Virginie Renard, „Memoria Marelui Război în literatura contemporană: romanele lui Xavier Hanotte în comparație”, în Textyles. Revista scrisorilor belgiene în limba franceză , nr .  32-33, 2007, p.  143-162 .
  • Griet Theeten, „Locuri de aducere aminte a Marelui Război la Xavier Hanotte: spre construcția identității”, în Textyles. Revista scrisorilor belgiene în limba franceză , nr .  32-33, 2007, p. 163-176 (util dar pentru a te califica).
  • M. Frédéric, „Scrierea evenimentului la Le Clézio, Rouaud et Hanotte”, în Pierre Schoentjes (ed., Cu colecția lui Griet Theeten), La Grande Guerre, un siècle de fictions romesques , Geneva, Droz, 2008, p.  291-302 (foarte succint).
  • Joseph Duhamel, Xavier Hanotte. The Doubles , Luce Wilkin, 2010.
  • Joseph Duhamel, „Fotografie și realism magic la Xavier Hanotte”, în Textyles. Review of Belgian Letters in the French Language , n o  43, 2013, p.  109-114 .
  • Eric Bousmar, Marele război, miză literară și memorială în opera lui Xavier Hanotte din 1995 până în prezent , în Bătălia de la Charleroi, 100 de ani mai târziu. Actele conferinței, Charlerloi, 22 și23 august 2014, Bruxelles, Academia Regală a Belgiei, 2014 (Academia Regală a Belgiei. Memoriile clasei de litere, colecție în-8 °, seria IV e , volumul VII), p. 291-307. ( ISBN  978-2-8031-0449-9 ) . Articol online pe site-ul Academia.edu , consultat la15 august 2015.

linkuri externe