| Cantata BWV 134 Die Zeit, die Tag und Jahre macht | |
| Titlu francez | Timpul care face zile și ani |
|---|---|
| Data compunerii | 1718 |
| Autori ai textului | |
| Christian Friedrich Hunold | |
| Text original | |
|
Traducere de JP. Saucy, notă cu notă Traducere interliniară franceză | |
| Personal instrumental | |
| Soli: A T choor SATB |
|
|
Scor complet [PDF] Partitura pian / voce [PDF] | |
Die Zeit, die Tag und Jahre macht (Timpul care face zile și ani) ( BWV 134a), este o cantată de Johann Sebastian Bach compusă la Köthen în 1718 pentru prima din anul 1719 la Casa Regală din Anhalt-Köthen.
Cantata se bazează pe cuvintele lui Christian Friedrich Hunold , un romancier remarcabil al vremii, publicat în „Auserlesene theils und noch nie gedruckte Gedichte unterschiedener Berühmten geschickten und Männer” , 2 e parte, Halle, 1719 . Bach a folosit această cantată ca bază pentru cantata de Paști Ein Herz, das seinen Jesum lebend weiß , (BWV 134) din Leipzig în 1724 . Muzica acestuia este pierdută, deoarece compozitorul a folosit partitura pentru acest spectacol de la Leipzig. Astfel, doar fragmente din această cantată sunt menționate în Bach-Gesellschaft Leipzig sub titlul Mit Gnade bekröne der Himmel die Zeiten . Philipp Spitta , care a scris o biografie în trei volume a lui Bach ( 1881 ), a găsit o ediție a textului care a făcut posibilă reconstituirea acestuia.
Textul Serenatei (serenadă sau muzică de seară care ar sugera că a fost destinat să fie cântat seara, adică în noaptea de31 decembrie1 st ianuarie) constă în principal din mișcările unui dialog între figuri alegorice, timpul care reprezintă trecutul și Providenței Divine viitor.
Cantata este scrisă pentru două oboi , două vioare , viola , basso continuu , doi soliști ( alto , tenor ) și cor în patru părți.
Există opt mișcări:
Spre deosebire de majoritatea cantatelor sacre ale lui Bach, aceasta se dezvoltă dintr-o succesiune de recitative și arii într-un cor final.
Recitativele dialogurilor sunt în esență recitative secco însoțite de continuo unic. Prima arie din „Temps” este dominată de primul oboi. A doua arie este un duet, un duet care vorbește despre competiția vremii, ilustrată de figurări ale primelor vioare. În ultima arie, vocea Providenței Divine este însoțită de continuo unic în tipare de ostinato și poate exprima liber Harmonie der Seelen (armonia sufletelor).
Cantata se încheie cu o mișcare corală introdusă de tenorul Ergetzet auf Erden , urmată imediat de viola erfreuet von oben , apoi toate vocile cântă împreună în homofonie Glückselige Zeiten, vergnüget dies Haus! (O vârstă fericită, aduce bucurie în această casă). Modelul se repetă de încă două ori, de fiecare dată ușor dezvoltat. Secțiunea centrală a mișcării se deschide din nou cu viola și tenor, dar simultan de această dată. Pe cuvintele sie blühen, sie leben (înfloresc, trăiesc), începe o dezvoltare fugitivă a tuturor vocilor, foarte asemănătoare cu corul de deschidere al Herz und Mund und Tat und Leben , (BWV 147), o succesiune rapidă de voci și o lungă melismă pe cuvântul leben , creând astfel o muzică foarte plină de viață. Din nou de două ori, viola și tenorul încep o parte de fugă, cântând replici din ce în ce mai înfrumusețate pe durchlauchtigsten Seelen (cele mai ilustre spirite). La sfârșitul secțiunii din mijloc, toate vocile cântă împreună de două ori cuvântul ruft , accentuat de pauza care urmează. Apoi întreaga primă parte se repetă da capo .