Substantiv propriu

În gramatică , un nume propriu este înțeles să însemne o subcategorie de substantive , opusă substantivului comun .

Un nume comun este un nume al unei substanțe care nu este distinct de specia (animată sau neînsuflețită) căreia îi aparține. Are un sens general și o definiție obiectivă: un râu, o țară, un oraș, o persoană, un animal, un popor, un zeu, un obiect, un monument, un cântec, un roman, un film., O invenție, un copac ...

Un nume propriu, dimpotrivă, desemnează orice substanță distinctă de specia căreia îi aparține. Prin urmare, nu are o definiție specifică, cu excepția referențială, și are semnificație doar în context, subiectiv sau prin elemente ale compoziției sale: Paris, Iulius Cezar, Ludovic al XIV-lea, Samson, Médor, Andersen, Apollo, Dieu, În lumina lunii ...

Studiul etimologiei , formării și utilizării numelor proprii, între limbi și societăți, este onomastică .

Diferite varietăți de nume proprii

Prin urmare, un nume propriu aparține „în sine” unui referent determinat (o persoană, un animal sau un lucru), indiferent dacă acest referent, real sau imaginar, există în mod natural (un element geografic de exemplu) sau dacă este creat artificial de omul (o operă de artă , o operă literară etc.).

Ori de câte ori există o alegere individuală , există în mod necesar un element de arbitrar în atribuirea unui nume propriu. De exemplu, în calitate de proprietar al unei pisici, îi pot da pisicii orice nume doresc. Pot alege un nume din rezerva de nume proprii ( Minet, Raminagrobis, Arthur, Lucienne, Jacques-Alexandre, Napoleon ...); Pot să inventez unul ( Boubou ...); Pot folosi un nume comun sau orice cuvânt ( Bindweed, Bravo, Tabouret, Marshmallow ...). Dacă îi cer vecinului meu să vă rog „ hrăniți pisica cât sunt plecat ”, vecinul meu poate crede în mod legitim că „ pisica ” este un nume comun pentru animalul meu de companie. Dar dacă am decis să-l numesc pe acesta „ Pisica ”, această frază , prin intermediul unei antonomazii a numelui comun , devine un nume propriu prin propria mea voință . Când atribuirea nu mai este individuală, ci colectivă, suntem în prezența unei utilizări lingvistice reale care acum trebuie specificată.

Numele proprii ale oamenilor, zeităților sau animalelor

Numele persoanelor sau antroponimele includ numele de familie , numele , poreclele (porecle, porecle), pseudonimele (pentru cineva care scrie, putem vorbi și despre numele de stilou ) ...:

Dupont ( nume de familie , „tipic” francez), Sylvain ( prenume ), Alex (diminutivul lui Alexandre ), Pantoufle (poreclă atribuită, de exemplu, unei persoane care poartă frecvent acest gen de pantofi), Molière (pseudonimul lui Jean-Baptiste) Poquelin ) ...

Numele animalelor pot fi foarte variate:

Médor, Minette, Bucephalus, Roquépine ...

Numele zeităților sau ființelor supranaturale, de asemenea:

Dumnezeu (al religiilor monoteiste), Jupiter, Beelzebub ...

Numele geografice

De obicei, un nume geografic (sau toponim ) este întotdeauna un nume propriu, indiferent dacă referentul este format de om sau de natură.

Toponim modelat de om: poate fi o țară, un stat, orice diviziune administrativă, un oraș, un sat, un pod, un drum, „o localitate, o stradă, o piață etc. :

Brazilia, Arizona, Burgundia (regiunea franceză), Nord (departamentul francez), Moscova, Domrémy (locul de naștere al Ioanei de Arc) etc.

Toponim modelat de natură: poate fi un corp de apă, un pârâu, o insulă, un continent, un relief, un element geologic, un vulcan, o „regiune naturală” etc. :

Mediterana, Dunărea, Madagascar, Australia, Europa, Jura, Amazon, Sahara, Deccan etc. Punctele cardinale („nord”, „sud”, „est”, „vest”, „amiază”, „centru”, „vest”, „est”, „apus”, „în creștere”), precum și compușii acestora - „nord-vest”…) nu sunt considerate substantive proprii: Ai grijă să nu pierzi nordul. Mergeți spre nord. Partea de nord a unei clădiri.

Etimologic, cuvântul geografie nu se poate referi decât la descrierea elementelor terestre. Dar se poate extinde semnificația sa la univers și poate considera drept nume proprii numele particulare ale diferitelor corpuri cerești, planete, stele etc. :

Pământul (ca planetă), Soarele (ca soare sau stea, a sistemului solar), Luna (ca satelit al Pământului), Jupiter , Mercur , Pluto , Venus ... Dar unii consideră că pământul , soarele , luna , chiar și ca corpuri cerești, nu sunt nume proprii (vezi observațiile de mai jos ).

Numele perioadelor istorice

Perioadele și evenimentele istorice unice, atunci când nu sunt simpli indicatori cronologici, sunt cel mai adesea considerate nume proprii. Trebuie remarcat faptul că, în marea majoritate a cazurilor, acestea sunt soiuri de antonomază cu numele comun :

Reforma (de Luther ), Renașterea (al XVI - lea lea ), Revoluția (cea din 1789 ), ocupația (germană 1940 pentru a anul 1945 , ) etc.

Titluri de lucrări

Titlurile operelor de artă ( literare , muzicale , picturale etc.) sunt neapărat nume proprii:

Les Misérables (roman de Victor Hugo ), La Fantastique (simfonie de Hector Berlioz ), La Joconde (pictură de Leonardo da Vinci ) etc.

Cu titlurile de lucrări, putem asocia numele de marcă: Renault , Scotch , Panzani , Wonder , etc.

Limitele conceptului

Noțiunea de nume propriu depășește doar limba franceză . De exemplu, vorbitorii de limbă germană (care cu toate acestea scriu cu majusculă toate numele, numele proprii, precum și numele comune) știu perfect cum să distingă numele propriu de numele comun.

Cu toate acestea, dacă numele atribuite individual animațiilor (oameni, animale, divinități ...) pot fi considerate universal drept nume proprii, în rest, există multe ezitări care ne permit să credem că, în definiția numelui propriu, există este o anumită parte a convenției poate varia de la o limbă la alta.

De exemplu, în franceză, în timp ce fiecare element ceresc (planetă, stea ...) are un nume propriu (Venus, Mercur, Jupiter ...), luna , soarele și pământul sunt adesea considerate nume comune. Cu toate acestea, atunci când spunem „ Luna se învârte în jurul pământului și pământul în jurul soarelui ”, aceste nume nu ar putea fi considerate în mod legitim drept nume proprii, în același mod ca Venus, Mercur, Jupiter ...?

Imaginați-vă că decideți să creați o asociație în orașul dvs. pentru apărarea pescuitului. Această asociație, o botezi, pur și simplu: „ asociație pentru apărarea pescuitului ”: această sintagmă nominală , inițial denumire comună, a devenit da sau nu un nume propriu prin antonomazie ? În franceză, numele asociațiilor, partidelor politice, mișcărilor, instituțiilor, școlilor, organismelor oficiale ... sunt uneori considerate ca nume proprii, alteori ca nume comune ( L'Académie franceză : nume propriu sau nume comun?).

În 1948 , fabricile Citroën au lansat un model de mașină numit cu doi cai [ortografia nu este garantată], care va fi fabricat în câteva milioane de exemplare. Nu există nicio îndoială că Citroën este un nume propriu, dar este de doi cai putere sau nu?

Am văzut că perioadele și evenimentele istorice sunt considerate nume proprii (cu toate acestea, nume precum Evul Mediu sau Antichitatea sunt uneori considerate nume comune). Dimpotrivă, elementele care rezultă dintr-o diviziune cronologică „obiectivă” sunt în general considerate ca denumiri comune: date, zile, luni, ani, secole, epoci ... Așa este Revoluția Franceză , ca eveniment istoric. , în timp ce anul o mie șapte sute optzeci și nouă , ca simplu punct de referință cronologic, este un nume comun, în timp ce metonimic , aceste două seturi desemnează același referent .

În disciplina computerizată a procesării automate a limbajului , numele proprii sunt asociate cu entități numite și sunt de o importanță deosebită pentru multe aplicații (de exemplu, recuperarea informațiilor).

Numele propriu în ortografia franceză

Numele și majusculele proprii

Caracteristica ortografică a numelui propriu-zis în franceză este utilizarea obligatorie a literei mari.

Cu toate acestea, trebuie să fim atenți să nu confundăm, pe de o parte, granița care separă numele propriu de numele comun, pe de altă parte, că separarea numelui cu o majusculă a numelui fără majusculă. Într-adevăr, dacă orice nume propriu trebuie să ia în mod necesar majuscule, există un anumit număr de nume, care, deși scrise (sau care pot fi scrise) cu majuscule, nu sunt pentru toate acele nume proprii. Problema capitalizării este, prin urmare, mai presus de toate o convenție ortografică specifică unui anumit limbaj.

Se poate întâmpla ca, din greșeală, să omitem litera mare a unui nume care necesită unul (un nume propriu sau un nume comun), dar este mult mai frecvent ca, întotdeauna din greșeală, să scriem cu o literă mare un nume comun care nu o cere. Pentru a reduce acest tip de abuz, utilizările ortografice ale limbii franceze încearcă să delimiteze strict numele domeniilor comune cu majuscule. Cu toate acestea, schițele acestui inventar nu sunt întotdeauna foarte clare și uneori este dificil să se stabilească dacă un nume dat ar trebui sau nu cu majuscule, mai ales atunci când unul este în prezența unui set . De aceea, dacă aveți dubii cu privire la această întrebare, nu puteți recomanda suficient de mult pentru a recurge la un dicționar .

Cele mai gentili , adică numele care desemnează locuitorii unei țări, regiune, oraș, etc, sunt adesea scrise cu o majusculă:

Francezii, canadienii, parizienii, provensalul, asiaticul ... Cu toate acestea, unii păstrează forma substantivului adjectiv și, prin urmare, scriu fără majusculă: Francezii, canadienii, parizienii, un provensal, un asiatic ...

Numele descendenților unei dinastii , de asemenea:

Capetienii. Acest nume comun la plural desemnează persoane aparținând aceleiași descendențe, în timp ce, de exemplu, „Hugues Capet” desemnează o persoană specifică (deci, un nume propriu) și că „Capets” desemnează un set de persoane cu același nume de familie. ( de aceea, un nume propriu cu elipsă ). Din nou, unii păstrează forma adjectivului substantivizat și, prin urmare, scriu fără majuscule: Capetienii.

Uneori, majuscula permite operarea unei discriminări între două semnificații ale aceluiași cuvânt. Astfel putem distinge Istoria (disciplina istoricului, ramura științelor umane) de o istorie (orice narațiune). Dar, din nou, scrierea cu majusculă a cuvântului „ Istorie ” nu îl face un nume propriu-zis.

În cele din urmă, nu este neobișnuit că, prin accentuare , unii autori valorifică un nume comun pe care doresc să-l evidențieze sau asupra căruia intenționează să atragă atenția cititorului:

Studiul romantismului Pentru: „Studiu asupra romantismului”.

Întrebarea seturilor

Atunci când un cuvânt compus sau o frază trebuie considerat un substantiv propriu, este necesar să se determine ce elemente ar trebui să fie folosite cu majuscule.

Uneori se întâlnește un anumit număr de cuvinte de origine străină, cuprinzând cel puțin o literă majusculă într-un cuvânt compus aglutinat, de exemplu nume personale („DePalma”) sau nume de marcă („PowerPC”). Cu toate acestea, în franceză, această utilizare nu este urmată și chiar și în acronime :

Benelux Și nu: BeNeLux

În consecință, problema utilizării literelor majuscule se referă doar la compuși cu cratime , compuși (fraze) sau fraze detașate . Problema utilizării literelor majuscule în titlurile lucrărilor poate fi asociată acestui studiu.

Un substantiv propriu își păstrează de obicei litera mare atunci când face parte dintr-un substantiv compus sau dintr-o frază:

Consiliul regional al Burgundiei [sintagma nominală] Vaza Soissons [expresie nominală]

În America de Nord, un nume de familie francez există adesea în două sau trei forme care diferă doar în spațiu și majuscule. De exemplu, forma tradițională „La Fontaine”, forma modernă „Lafontaine” și forma anglicizată „LaFontaine”. Aceste forme anglicizate sunt rare în Quebec, obișnuite în restul Canadei și răspândite în zone din Statele Unite unde există mulți descendenți ai francezilor canadieni.

Majuscule în fraze substantive

Când un substantiv propriu ia forma unui sintagm nominal , avem, pe de o parte, un substantiv generic (sau caracterizat ), pe de altă parte, un cuvânt specific (sau caracterizant ). Genericul este un substantiv comun, prin urmare, scris fără literă mare, în timp ce specificul (substantiv sau adjectiv) are valoarea unui substantiv propriu și, prin urmare, este scris cu o literă mare:

Orașul Paris. Expresia nominală „ orașul Parisului ” este alcătuită din numele comun „ oraș ” (genericul) și numele propriu „ Paris ” (specificul), acesta din urmă fiind introdus prin prepoziția „ de ”. Mont Blanc . Expresia nominală „ mont Blanc ” este alcătuită din numele comun „ mont ” (genericul) și adjectivul care caracterizează „ Blanc ” (specificul). Dar vom scrie: „masivul Mont-Blanc”, în care „ Mont-Blanc ” de această dată, nu mai este o frază, ci un compus cratimat, care joacă rolul unui substantiv propriu specific care caracterizează substantivul comun. Generic „ masiv ” ", și formând cu aceasta sintagma nominală" masivul Mont-Blanc ". Această frază nu mai desemnează vârful (Mont Blanc), ci întregul munte.

Majuscule în fraze nominale

Când un substantiv propriu ia forma unei sintagme nominale (cel mai adesea rezultat din fixarea unei sintagme nominale vechi), scriem cu majuscule prenumele (vechiul nume de nucleu):

O organizație mondială: Națiunile Unite O organizație franceză: Academia Regală de Limbă și Literatură Franceză

Dacă acest nume de nucleu este precedat de epitete antepuse, acestea iau și o literă mare:

A doua parte a Bibliei: Noul Testament O perioadă istorică: Evul Mediu

Dar există multe excepții sau ezitări, deoarece nu este întotdeauna ușor să distingi sintagma nominală de sintagma nominală:

Coasta de Azur, Valea Loarei, Asia Mică, Bazinul Parisului, Masivul Central, Țara Bascilor (sau Țara Bascilor), Insulele Britanice (sau Insulele Britanice), Muntele Negru (sau Montagne Noire) , Al doilea război mondial (sau al doilea război mondial) etc.

Majuscule în compuși cu cratime

Când un substantiv propriu ia forma unui cuvânt compus cu cratime, toate elementele acestui compus sunt în general cu majuscule, cu excepția cuvintelor instrument (determinanți, pronume, cuvinte de legătură):

Statele Unite, Volta Superioară, New Mexico, Regatul Unit ... Bourg-en-Bresse, Châlons-sur-Marne, Aix-la-Chapelle, Labastide-d'Armagnac ... Domnul nostru, inima sacră, Saint-Jean [Un sat / o biserică / un festival] ...

Literele majuscule din titlurile lucrărilor

Trebuie remarcat în prealabil faptul că un titlu care face parte într-un fel sau altul din lucrarea însăși, autorul își poate folosi libertatea artistică pentru ortografia acestui titlu, care ar trebui bineînțeles respectat, chiar dacă acest lucru pare neregulat:

Titlul jocului de rol: SimulacrumS

Utilizările în ceea ce privește titlurile operelor (o carte, un film, o pictură etc.) sunt următoarele.

Când titlul nu este comparabil cu o sintagmă nominală, numai primul cuvânt al acestui titlu, chiar dacă acest cuvânt este un articol, ia de obicei o literă mare, în afară de substantivele proprii, desigur: Titlul unei poezii de Paul Verlaine : Deci va fi într-o zi senină de vară ... Sergio Leone Titlul filmului : Și pentru câțiva dolari mai mult
Când titlul este comparabil cu o sintagmă nominală, următoarele cuvinte (întotdeauna, în afară de substantivele proprii), sunt de obicei majuscule:
- Primul cuvânt al titlului (uneori, totuși, articolul inițial poate să nu fie scris cu majuscule):
Titlul unei melodii de Charles Trenet : Grădina extraordinară sau Grădina extraordinară Titluri de ziare: Le Figaro, Le Monde, L'Humanité sau Le Figaro, Le Monde, l'Humanité
- Numele nucleului sau numele nucleului (dacă există mai multe coordonate):
Titlul unei fabule La Fontaine : Câinele ale cărui urechi au fost tăiate Titlul unei poezii de Baudelaire : Omul și marea
- Orice epitet anterior numelui nucleu.
Titlul unui roman de Saint-Exupéry : Micul prinț

Alte cuvinte (în afară de substantivele proprii) nu iau de obicei o literă mare.

Numele propriu din gramatica franceză

Caracteristica referențială a numelui propriu este că nu trebuie să fie actualizată. În plus, felul și numărul numelui propriu necesită un anumit număr de observații.

Actualizarea numelui propriu

Numele propriu este de obicei confundat cu referentul pe care îl desemnează, motiv pentru care, spre deosebire de cazul denumirii comune, numele propriu nu trebuie, de obicei, să fie actualizat . Cu toate acestea, unele nume proprii trebuie actualizate prin intermediul unui determinant ( actualizare completă prin intermediul unui articol definit ):

Arcul de Triumf , gentilhomme burghez, Sena, Franța, Franța (linia), Mona Lisa ...

Într-adevăr, utilizarea unui determinant nedefinit ar presupune că nu ne aflăm în prezența unui nume propriu, ci a unui nume colectiv al unui gen sau specie:

Un arc de triumf (nu mai este cel din Paris), un domn burghez (nu mai este titlul piesei Molière ) ...

Dacă un substantiv propriu precedat de un determinant nedefinit își păstrează calitatea de substantiv propriu în ciuda tuturor, suntem în prezența unei figuri de vorbire numită antonomază :

Un cicero se referă atunci la orice vorbitor (numit, ironic sau nu, să prelungească arta sau să reînvie excelența modelului său).

Numele și numărul corect

Luați marca de plural

numele anumitor familii ilustre sau princiare:
Condé, Capets, Bourbon, Stuart ...
dar numele non-franceze rămân neschimbate: Habsburgii ... Habsburgul este francizarea lui (Habsburg)

nume proprii folosite ca nume comune:
Franța avea Caesars, Catons, aceste Pompeyes ... (adică bărbați ca Caesar ...),
dar dacă un articol singular intră în compoziția unui nume propriu, că-Iată rămâne invariabil: La Fontaine ...

Rămâneți la singular

numele care desemnează o singură familie:
mă duc la Carnots, The Simpsons, Durands ... . Franceza diferă de engleză în acest sens (de exemplu, The Simpsons ).

numele care desemnează doar una și aceeași persoană:
aici Joffre, Fayolle, Foch, Pétain ...

titlurile revistelor, ziarelor, cărților:
cumpărați două „Almanah du Chasseur français”
două „Figaro littéraire” ...

Poate rămâne la singular sau pune la plural

nume proprii care desemnează opere celebre sau opere de artă:
acest muzeu are doi
Raphaels ... Titians, Rembrandts ...

Notă

Numele de marcă rămân neschimbate:
cumpără două Peugeot ...
bea trei Perriers ...

Numele și genul propriu

Substantivul propriu are în mod normal un gen, dar nu este întotdeauna ușor să stabilim care dintre ele: această indecizie duce uneori la dificultăți în a fi de acord.

Când referentul este un animat de sex, genul numelui propriu corespunde în mod natural sexului persoanei sau animalului:

Claude este drăguț. Claude este drăguț. Prenumele „ Claude ” este mixt, dar acordul atributului adjectiv al subiectului ( frumos / bun ) impune genul masculin în primul exemplu, iar genul feminin în al doilea.

Când referentul este un neînsuflețit (sau, strict vorbind, un animat asexual sau de sex necunoscut), dar substantivul propriu este precedat de un determinant determinat, acesta este, în mod firesc, cel care își impune genul în numele propriu:

Provence este frumoasă în acest sezon. Articolul definit „ la ” indică sexul feminin al numelui propriu „ Provence ” și permite atribuirea corectă a atributului „ frumos ”. Rețineți că, dacă substantivul propriu începe cu o vocală sau un H tăcut, articolul definit elid fiind amestecat (l '), nu mai poate indica genul substantivului pe care îl actualizează. De fapt, acest caz particular se alătură următorului caz.

Când nimic nu indică genul numelui propriu, (cel neînsuflețit, cel mai adesea), se consideră cel mai adesea că acest nume propriu moștenește genul numelui generic, inclusiv referentul numelui propriu:

Roma, orașul etern. Roma, eternul. Numele „ oraș ” este numele generic al numelui propriu „ Roma ”. Acest nume generic permite, în mod explicit în primul exemplu, implicit în al doilea, să acorde femininului adjectivul „ etern ”.

Numele și figura corectă a cuvântului

Atunci când un nume propriu face obiectul unei figuri de stil , caracteristicile sale (utilizarea literelor mari, sexul sau numărul) pot fi modificate.

Personificare

Într-un context poetic (sau cel puțin literar), personificarea face posibilă considerarea că orice element, animat sau nu (prin urmare, un nume comun), trebuie considerat ca un nume propriu-zis real, desemnând deseori o entitate imaginară la care se adresează ( apostrof oratoriu ):

Vii din cerul adânc sau ieși din prăpastie, / O Frumusețe! privirea ta, infernală și divină [...] ( Charles Baudelaire - Les Fleurs du mal, Hymne à la beauté)

Elipsă

Elipsa , uneori , face posibilă pentru a găsi un nume propriu , care este actualizat neobișnuit, și cu toate acestea , rămâne un nume propriu:

Martinii sunt într-adevăr oameni foarte drăguți. Pentru: „ Purtătorii numelui Martin ” (cu alte cuvinte, oamenii pe care îi cunosc și care se numesc așa ). Rețineți articolul plural și absența lui S la sfârșitul substantivului propriu (întotdeauna singular, așa cum ar trebui să fie). Știți cu adevărat „pe„ Claire Chazal? Pentru: „ Îl cunoști cu adevărat pe celebra Claire Chazal? (Cu alte cuvinte, confirmați-mi că nu este un omonim ).

Metonimie

Metonimia , uneori , permite un nume pentru a desemna, nu referentul său obișnuit (unică și determinată), ci un element adiacent în raport cu numele propriu:

În acea zi am găsit o mediteraneană extrem de agitată. Numele propriu-zis „ mediteranean ” nu desemnează referentul său obișnuit ( Marea Mediterană ), ci un stat (susceptibil de a se schimba) al aceleiași mări (cu alte cuvinte, în acea zi, Marea Mediterană a fost agitată singular ). Parisul pe care îl frecventează este un Paris foarte banal. Cele două apariții ale numelui propriu „ Paris ” (care în mod normal nu trebuie actualizat) desemnează o anumită societate din orașul Paris (cu alte cuvinte „ Oamenii pe care îi frecventează la Paris sunt oameni foarte lumești ”).

Antonomazie

Antonomasis este cifra făcând posibilă trecerea de la numele propriu la denumirea comună și vice - versa. Într-adevăr, cele două grupuri distincte, care cuprind, numele comune, pe de o parte, și numele proprii, pe de altă parte, nu sunt complet impermeabile : figuri de vorbire precum metonimia , sinecdoșa sau metafora pot face să treacă un nume dintr-un grup în un alt. Asemenea pasaje sunt sursa multor confuzii.

Când o antonomazie are ca rezultat crearea unui nume propriu, în mod normal, este nevoie de o literă mare:

Lumea Nouă Antonomazie prin perifrază , denotând „ America ”.

Când o antonomază are ca rezultat crearea unui nume comun, dacă scriitorul este conștient de legătura cu persoana respectivă, el va ști că se află în prezența unui nume propriu și că a trecut la o elipsă; în caz contrar, el va crede că se află în prezența unui substantiv comun sau chiar a unui simplu adjectiv:

Ce sacrilegiu: aruncarea unui turneu Rossini la gunoi! Antonomazia prin metonimie. Numele „ gunoi ” a devenit un adevărat substantiv comun independent, prin urmare fiind scris fără majusculă. Acest lucru este , probabil , mai bine pentru prefectul Parisului, Eugene poubelle , care , la sfârșitul XIX - lea lea interzis gunoi arunca pe străzi și a impus utilizarea unui container. Tournedos Rossini este un tournedos la modă de la domnul Rossini ; legătura cu compozitorul gourmet este bine cunoscută: suntem mai degrabă în prezența unei elipse decât a unei antonomazii. Ne temem că acest politician este doar un nou Stalin (= un dictator). Antonomazia prin metaforă. Litera mare este păstrată deoarece legătura cu numele propriu original este conștientă.

Când lucrul desemnat de numele său comun este destul de rar, într-un anumit context, acest nume comun devine practic un nume propriu:

Republica este un regim foarte comun, dar avem propria noastră republică!

Note și referințe

BOF (Breviar ortografic francez) de Marc Goldstein

Vezi și tu

Bibliografie

Saul Aaron Kripke : Logica numelor proprii , Paris, Les éditions de Minuit, col. „Propuneri”, 1982.
Paul Siblot ( dir. ), „ Teorii și operațiuni ale numelui propriu ”, Cahiers de praxatique , Montpellier, Presses de l'Université Paul-Valéry, n o 8,1987, p. 132 ( citește online ).